Dacă la excepționala montare a operei Œdipe, în primăvară, la teatrele din Gera și Altenburg, am reușit să atrag câțiva prieteni dragi melomani din România, la Festivalul internațional de muzică de cameră ce se desfășoară de trei ani, la început de iulie, la Rolandseck, în apropiere de Bonn, sub direcția artistică a violonistei Mihaela Martin, trebuie să-mi declar eșecul. Predispoziția românilor pentru turismul cultural muzical rămâne limitată și am pe undeva sentimentul (poate mă înșel) că snobismul joacă și el un rol în alegerea posibilelor deplasări ale celor din țară. Greu să-i convingi că excepționala calitate a interpreților, ca și condițiile financiare – un zbor de avion până la Bonn este mereu în limitele accesibilității intelectualilor melomani din țară, după cum în zona Rolandseck se poate găsi o excelentă găzduire cu mic dejun la numai 25 de euro noaptea – merită, toate, efortul mental de a ieși din sucul românesc.
Românii nu au lipsit de la Festival. Printre spectatori au fost prezenți mulți dintre numeroșii muzicieni cu familiile lor, violoniști în primul rând, stabiliți de decenii în zona Bonn-Köln-Düsseldorf, unde, adesea, au condus în calitate de concertmaeștri orchestre și formațiuni camerale locale.
Ceea ce ar trebui, însă, să-i atragă fără rezerve pe melomanii din România este prezența constantă a unor personalități de cea mai înaltă valoare, începând cu Mihaela Martin. Înnăscută excepțională violonistă, pedagog de mare har și iubită de studenții ei ce o urmează peste tot (unul din ei, Stephen Waarts a fost cooptat recent ca al doilea violonist în cvartetul Michelangelo), la Rolandseck Mihaela Martin și-a dovedit cu prisosință – primind zilnic elogii – competența și talentul de manager de festival. Programele au fost cu totul excepționale, uneori surprinzătoare, și mi-au amintit în melanjul lor de opusuri clasice și contemporane de un alt festival special, celebru, cel de la Lockenhaus, administrat odinioară de Gidon Kremer.
Alături de Mihaela s-a aflat, pe tot parcursul festivalului, Răzvan Popovici, bine-cunoscut atât ca altist, cât și ca manager de mare succes al propriului festival, SoNoRo. Răzvan nu are nevoie de nici o prezentare, dar aș fi fost fericit dacă prestația sa excepțională, împreună cu pianista Mookie-Lee Menuhin și clarinetistul Michel Lethiec, în cele Patru piese pentru clarinet, viola și pian. Märchenerzälungen op. 120 de Robert Schumann, ar fi fost înregistrată. A o descrie în cuvinte nu-și are sensul; nu însemnările ziariștilor, criticilor, ci muzica, aici și întotdeauna, trebuie ascultată!
Același lucru l-aș spune, fără nici un fel de rezervă, despre violoncelistul Andrei Ioniță – și el prezent cîteva zile pline la Rolandseck –, a cărui interpretare, împreună cu temperamentala și extraordinara violonistă care este Liza Ferschtman (căutați-i înregistrările!), a Duo-ului op. 7 pentru vioară și violoncel al lui Zoltán Kodály, s-a încheiat cu ovații. Un alt regret că serile pline de muzică și farmec nu au fost toate înregistrate, pentru a da măsura altor momente de excepție, cum au fost două cvintete – Mozart și Brahms – cu Cvartetul Michelangelo și altista Blythe Teh Engstroem, Trioul cu pian Dumky al lui Dvořák (cu Enrico Pace la pian, Dong-Suk Kang, vioară, Frans Helmerson, violoncel) sau Suita în aranjament de sextet din West Side Story, „dirijată“ s-ar putea spune de inepuizabilul clarinetist Michel Lethiec, în compania a doi violoniști de excepție (Friedemann Eichhorn și Usha Kapoor), a lui Răzvan Popovici, Andrei Ioniță și a contrabasistului de mare efect Stanislau Anishanka.
Au fost însă înregistrate alte momente excepționale, de postul de radio de muzică clasică de la Stuttgart, SWR, ce vor fi difuzate în viitorul apropiat. Între ele s-au distins, joi, celebrul Trio cu pian în mi bemol major, D929 de Schubert (cu pianista Diana Ketler, Mihaela Martin și violoncelistul în mare formă al Cvartetului Jerusalem, Kyril Zlotnikov) și, mai ales, un extraordinar cântat opus al lui Arnold Schoenberg, Sextetul op. 4 Verklärte Nacht (Liza Ferschtman, Friedemann Eichhorn, vioară, Kyoungmin Park și Răzvan Popovici, violă, Kyril Zlotnikov și Andrei Ioniță, violoncel). La ora la care închei această rubrică, toată lumea așteaptă concertul final al Festivalului – ce va fi și el înregistrat de SWR și, poate, cine știe ? va apare și pe un CD – cu un alt program excepțional: Fantezia pentru două piane, compoziția lui Jeremy Menuhin (cântată în tandem cu soția sa Mookie-Lee Menuhin), Kol Nidrei op. 47 pentru violoncel și pian al lui Max Bruch (Kyril Zlotnikov, Jeremy Menuhin), superbul Cvintet în fa minor de César Frank (cu un alt pianist excepțional, Enrico Pace, secondat de Friedemann Eichhorn, Liza Ferschtman, Kyoungmin Park și Andrei Ioniță), totul încununat în final de Octuor în do major, op. 7 pentru coarde al lui George Enescu.
Speranța tuturor celor prezenți aici, muzicieni și în aceeași măsură publicul ce a umplut una din marile săli ale Gării monument istoric de la Rolandseck, este ca Festivalul să continue și anul viitor, după primii trei ani de succes sub conducerea Mihaelei Martin.
În fapt ceea ce s-a anunțat din primăvară deja că se va petrece la Rolandseck are aerul unui gest total de impietate. Directorul Muzeului a decis ca din 2020 să nu mai colaboreze cu Asociația „Johannes Wasmuth“, organizatoarea evenimentului, fapt care riscă să curme și viața Festivalului Mihaelei Martin.
Este greu de spus ceea ce se află exact în spatele decizie. Motivele prezentate de directorul Oliver Kornhoff vizau oficial dorința unei predictibilități mai mari a organizării stagiunii muzicale, până acum sub egida Societății Wasmuth, și care va fi transferată la o Fundație de stat, „Villa Musica“, dublată de o stabilitate financiară (se subînțelege, absentă în prezent) și o conexiune mai strânsă cu expozițiile găzduite de Muzeul Arp.
Sunt argumente pe care Societatea locală le respinge, chiar dacă recunoaște că trece de câțiva ani prin dificultăți de sponsorizare, însoțite de ceea ce se poate vedea cu ochiul liber, o îmbătrânire accentuată a publicului și absența aproape totală a reînnoirii lui.
Lucrurile devin cu adevărat tulburătoare în momentul în care se constată dorința administrației Muzeului Arp de a se separa de simbolurile legate de numele lui Johannes Wasmuth, un personaj special, care s-a distins, la începutul anilor ’60, ca un inițiator de licitații cu lucrări de Picasso, Dali, Arp etc., destinate unor activități de caritate. Banii obținuți i-a investit în diverse acțiuni sociale.
El a fost și cel care a repus în lumină clădirea elegantă a gării Rolandseck, construcție în stil clasic din 1856. Abandonată după cel de-al Doilea Război Mondial, la un pas de a fi demolată în 1958, Wasmuth a salvat-o, încheind în 1964 un contract de închiriere, pentru a o pune la dispoziția artiștilor.
Muzicienii nu au ezitat să i se ralieze. În 1965 a fondat o Societate „de artă și muzică“, împreună cu pianistul Stefan Askenase și Yaltah Menuhin. La Rolandseck și-a pregătit, de exemplu, Martha Argerich participarea la Concursul Internațional Chopin din 1965, de la Varșovia, care avea să-i lanseze cariera strălucitoare cunoscută. În Gara de la Rolandseck a dat recitaluri de caritate, între alți mari muzicieni, și pianistul Sviatoslav Richter.
Wasmuth s-a aflat și în spatele unei acțiuni complexe de salvare și transformare a clădirii într-un Muzeu Hans Arp, susținut în întreprinderea sa de artiști plastici ca Gerhard Richter sau de mimul Marcel Marceau, autor a unui manifest purtînd motto-ul „Salvați Gara Rolandseck“. El avea să organizeze în anii 1970 și primele concerte ale Filarmonicii Israelului în Germania Federală, și să inițieze Festivalul de muzică de cameră împreună cu concertmaestrul acesteia, Chaim Taub.
Wasmuth a murit în 1997. Decizia de a renunța astăzi la colaborarea cu Societatea ce îi poartă numele și de a pune capăt Festivalului inițiat de el este, cel puțin, stranie. Deocamdată, directoarea artistică a Festivalului, Mihaela Martin, speră să se ajungă la un compromis pentru continuarea festivalului, luând în vedere și alte opțiuni de a-i schimba locația.