Întrebați-mă la ce mă uit pe Internet zilele acestea. La tricouri împăturite. Mai precis, la tricouri împăturite la dungă, străzi spălate sub presiune, felul în care se așterne betonul la o piscină, creioane topite care devin lumânări, torturi decorate ca un castel, cusături care inițial nu au nici o logică, iar spre sfârșit devin un peisaj.
Ce au toate în comun? Mai nimic, cu excepția faptului că aproape toată lumea le privește vrăjită. Se numesc „filme ciudat de satisfăcătoare“/ „oddly satisfying videos“ și eu, una, am devenit dependentă.
Vorbim foarte multe despre scăderea capacității de concentrare a oamenilor. Internetul ne face să ne pierdem răbdarea și să trecem rapid peste informații, texte, fotografii. Dar în acest peisaj a apărut ceva ciudat: filmulețe lungi de 3-6 minute, privite în general până la capăt. La început, păreau că acestea contrazic toată logica atenției umane, atât de îndelung studiată de industria publicității. De exemplu, filmele nu prezentau neapărat un fir narativ, ci acțiuni disparate. Primele filme de acest gen arătau blocuri de nisip cinetic tăiate felii. Sau bule de apă care se sparg, filmate în slow motion. Nu există „expoziție“, „intrigă“ sau „punct culminant“. Pe lângă asta, durata lor și faptul că sunt privite până la final de milioane de oameni contrazice orice logică de marketing.
Deși au teme extrem de diferite, par totuși să aibă în comun: o estetică vizuală a finalului. Este sentimentul pe care îl avem atunci când un morman de pantofi este ordonat. Într-o intensitate mult mai scăzută, este sentimentul pe care îl au cei cu nevroză obsesiv-compulsivă atunci când există un element nelalocul lui și îl rearanjează, astfel încât totul devine perfect congruent vizual. În unele filme, ordinea apare la final. În altele, totul începe cu ceva perfect iar oamenii privesc până la final cum se destramă, cu încetișorul. Au toate o calitate pe care aproape poți pune degetul, dar nu chiar.
Internetul a fost mai rapid decât știința, în acest caz, astfel încât efectul nu este încă pe deplin explicat. Oricine îl poate recunoaște atunci când îl vede, dar încă nu i se poate găsi o formulă. Există doar câteva opinii, nefundamentate științific, care sugerează că astfel de compoziții vizuale fac apel la procese cognitive de bază și că sunt un mod prin care creierul nostru se odihnește. Spre deosebire de un film, de exemplu, unde trebuie urmărit un fir narativ, iar atenția se împletește cu emoția, filmele ciudat de satisfăcătoare nu cer mai nimic din partea următorilor. Doar să fie privite până la capăt, acolo unde se află satisfacția lucrului împlinit.
Atenția de care se bucură aceste filme ar putea avea legătură cu un stres de care nu suntem conștienți, dar corpul nostru da. Ce s-a demonstrat științific este faptul că privitul lor determină eliberarea de dopamină și serotonină, numiți și „hormonii fericirii“. O explicație a motivului pentru care ne relaxează ar putea fi faptul că se activează neuronii-oglindă, cei care lasă impresia că noi înșine facem acțiunile din film. Ar fi bine să fie așa. Aș avea cele mai frumos împăturite haine.