Dacă l-ați văzut, nu e nici o problemă, doar că veți spune că mi-am inspirat articolul din el. Nu, nu am făcut asta, sunt niște coincidențe la mijloc.
Totul s-a petrecut într-o cafenea situată în incinta celui mai mare mall din Iași, aproape de Teatrul pentru Copii și Tineret Luceafărul.
Cerusem, ca de obicei, o cafea lungă fără lapte și răsfoiam presa electronica pe telefon. Nici nu prea aveam chef să îmi încarc memoria cu știrile zilei, mai degrabă mă jucam cu degetele pe ecran. La un moment dat am început să dau rotocoale vizuale. Cam aceiași clienți, în mare parte corporatiști. Mai puțin unul, care ieșea în evidență prin pantalonii lui caraghioși, bufanți, cu talie înaltă, din ăia de purta Van Damme când zbura măsele prin filmele lui. Ba chiar avea și părul geluit și dat un pic pe spate, tot ca Van Damme. Omul s-a simțit privit, s-a întors către mine și, într-o engleză cu accent franțuzesc, mi-a spus salut, da, eu sunt, Jean Claude.
Idolul adolescenței mele tocmai îmi vorbise. Am început să-i turui vrute și nevrute, în special despre cât de mult mi-a plăcut cum a bătut lumea în filme ca Dublu impact, Mandat pentru crimă sau Sport sângeros. În mod ciudat, nu părea să împărtășească entuziasmul meu. Credeam că o face dintr-o adorabilă modestie, dar era altceva. Da, am fost un bătăuș, lumea mă ține minte pentru șpagat și pentru șutul ăla în bot pe care îl dădeam cu repetiție. Dar ăsta nu sunt eu, omule! Da, mi-am dorit să fiu actor, dar nu unul care merge și se antrenează jumătate din film la un moșneag chinez! Mi-a mai explicat că în adâncul inimii el este un sensibil și că visul lui este să joace într-o piesă de teatru, una serioasă, fără violență.
Ăsta era și motivul pentru care venise în Iași. Primise un rol cu două replici în franceză, un turist care se apropie și întreabă quelle heure est’il apoi zice merci. Încă le repeta, dar avea toată încrederea că în maxim două săptămâni le va ști la perfecție. Felicitări, Jean Claude! Mă bucur că îți urmezi visul, dar nu pot să nu remarc faptul că transpiri abundent și îți tremură vocea. Ți-e rău? Atunci a arătat cu degetul spre tejgheaua cafenelei, unde o femeie singură scria ceva într-un carnețel. Este Oltița Cîntec, criticul. Mă tem că o să mă desființeze doar din prejudecata că un actor bătăuș nu ar putea să joace teatru.
L-am lăsat acolo, cu gândurile, fricile și pantalonii lui bufanți. Aș fi putut să-i spun că femeia aia era patroana și știam că Oltița era plecată la Festivalul de Teatru de la Sibiu, dar am fost egoist. Van Damme trebuie să spargă boturi și atât.