Ca un copil care primește o jucărie mult dorită, după ce renunțase la speranța că o va căpăta vreodată...
Astfel m-am veselit eu când am găsit pe neașteptate, într-un magazin bucureștean strivit de canicula verii tocmai duse, discul Brighter Days, semnat: Robert Randolph & The Family Band (©2019, Dare Records). Înscrisurile de pe copertă, cu rol de prezentare și reclamă, respiră aerul perioadei de început a distribuției masive de LP-uri pe vinil: Provogue 7585 – 33 1/2 microgroove – STEREO – can also be played on mono equipment. Și pentru că trăim, totuși, în epoca digitală, nu lipsește eticheta lămuritoare: Blues, soul, gospel and fired-up pedal steel guitar – 180 GRAM VINYL – download card inside.
Am ținut să redau aceste fleacuri deoarece coperta mi se pare de-o ingenuitate înduioșătoare: nici fotografie clară, nici grafică de efect. Poza de pe verso vrea să fie sugestivă și probabil spune multe celor care trăiesc o anume stare de credință. Inserturile mai sus citate au rolul de a conferi discului o atmosferă unitară, cumva retro, amintind sfârșitul anilor 1950, dacă nu greșesc. Muzica permite asemenea conjecturi. Sunt piese cu trimiteri religioase discrete, dar convingătoare, precum Baptise Me (deservită internetic de-un videoclip banal). Sunt altele cu simple afirmații evlavioase, rostite fără obstinația agresivă predominantă în discursul fanaticilor sectanți de toate neamurile. Exemplu: Have Mercy (aici, clipul îmbină ideal mesajul cu prezentarea). Sunt și piese despre condiția umană, în general, nu doar cea specifică negrilor din America zilelor noastre. Nu sunt versuri sau sintagme deosebite, de ținut minte măcar o generație ori de citat în campanie electorală, cum au fost atâtea în istoria muzicii contemporane angajate, fie folk, fie rock, fie blues. Cântece ușor de ascultat, care plac până și mofturoșilor. Oare de ce? Cred că sinceritatea, nu știu cât de făcută sau născută, descătușează desfătarea. Robert Randolph are o figură și-o atitudine pe care instinctiv le simți aproape. Are ceva greu de prins în cuvinte, pentru că vine din inefabil și trece dincolo de spectacol, de „artă“.
Am pus „artă“ între ghilimele, fiindcă rădăcinile muzicii lui Robert Randolph se găsesc în religie și-n comunitatea bisericii sale, nu în show-biz, ca la majoritatea cântăreților actuali de blues, chitariști sau vocaliști urcați pe scenă la 7-8-10 ani și ne-mai-coborâți tot restul vieții. Concret: Randolph „a crescut“ într-o casă de rugăciuni penticostală din comitatul Orange, New Jersey, unde a învățat să cânte la pedal steel guitar, instrument considerat sacru de creștinii afiliați. Până când a fost „descoperit“ în cadrul unei convenții dedicate instrumentului, băiatul aproape că n-avea habar de muzica ne-religioasă, înțelegând prin asta orice alt gen, cu excepția celui care se cânta în House of God Church, acoperământul spiritului său. Iar ce se cânta acolo are suficientă forță emoțională ca să răzbată prin – și din – toate piesele compuse și interpretate de Robert Randolph & The Family Band. Stană de piatră să fii, și tot îți dau lacrimile ascultând, bunăoară, Simple Man, piesa a patra pe fața întâi a discului cel nou. Sau te pomenești dansând fără să vrei la Cut Em Loose, piesa a cincea…
Brighter Days este al șaselea album de studio al grupului. Parcă e mai lipsit de forță decât precedentele, dar asta e o părere de amator. Ce zic eu amator? Sunt îndrăgostit de sunetul acestei chitare și, dacă mi-ar sta în dexteritate, aș petrece restul vieții alături de instrumentul ce se cere scărpinat ca spatele unei femei ațoase în spirit și moale în așternut.
Na, c-am zis-o! Păi, orice ține de blues, trebuie să ajungă la eternul feminin, nu? Unde o fi pe discul lui Randolph, rămâne să descoperiți dumneavoastră!