Între 3-10 octombrie, cu un Prolog pe 29 septembrie, că e un festival al artelor spectacolului, deci merge acest gen de intro care să îndrepte și mai mult atenția asupra zilelor propriu-zise de sărbătoare, se va desfășura a XII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași.
E un eveniment pe care-l curatoriez de tot atâția ani și care are în vedere nu spectatorii de o anumită vârstă, ci spectatorii curioși, dornici să se bucure descoperind formule de arte scenice pe care încă nu le-au văzut, interesați să afle ce se creează prin alte zări. FITPTI e un festival care înțelege tinerețea ca stare sufletească, nu ca o cifră.
Anul acesta numărăm 30 de sezoane de când mediul teatral autohton funcționează în condiții de libertate. „Libertate“ e și tema care va coagula programul, reunind companii și artiști din întreaga lume, creații care dezvoltă imaginativ în fel și chip noțiunea devenită generic. Ca în toate edițiile, am urmărit ca producțiile scenice invitate să fie, cele din străinătate, pentru prima oară în România, în exclusivitate la Iași, iar cele autohtone, pentru prima oară în urbe. Exclusivitățile garantează sentimentul festiv, de ieșire din obișnuit, pe care un festival trebuie să îl impună.
Oameni extraordinari din culturi diverse
Eforturile organizatorice se ramifică pe durata unui an calendaristic, îl și depășesc de multe ori, pentru că o trupă de calibru își configurează programul de spectacole și turneele cu măcar o jumătate de an în avans, dacă nu chiar cu un an sau doi. Travaliul organizatoric prilejuiește de fiecare dată descoperirea unor oameni extraordinari, din culturi diverse, care continuă să mă surprindă. De cele mai multe ori, plăcut; uneori, neplăcut. Dintre sutele de schimburi de mesaje electronice și convorbiri (telefonice, pe Whatsapp, mess), foarte multe devin ocazia de-a constata empiric diferențele culturale dintre țări și oameni.
Utervision Theatre Company din Japonia vine pentru prima oară în România, pentru festivalul nostru. Și numai pentru el. Corespondența cu ei a fost o experiență minunată! Răspundeau imediat, aveau grijă de toate detaliile, doreau, la fel ca mine, ca totul să fie clar și convenit de ambele părți. În plus, dintre rândurile mesajelor lor electronice răzbătea o politețe elegantă cum rar am mai avut ocazia să întâlnesc. Să ilustrez puțin: cum e mai convenabil pentru festival, să vină ei direct la Iași, dar cu costuri suplimentare pentru bagaje (la transcontinentale se accepta două bagaje la cală, la zboruri domestice, doar unul) ori să facem un transfer cu mașina București-Iași? Pentru decorurile spectacolelor, e mai chibzuit să le care ei pe toate atâtea mii de kilometri sau putem noi reconstrui o parte aici, în atelierele proprii? Ce costuri presupune confecționarea? Să le comparăm cu cele ale biletelor de avion. Când trebuie să trimită „scriptul“ de spectacol, pentru ca tehnicienii noștri să îl studieze? Cum ziceam, o atitudine ultra-profi și un bun-simț extraordinar.
În contrapondere, artiștii din Egipt s-au remarcat prin lejeritatea abordării. Să mai vedem, nu azi, ci mâine, nu mâine, ci poimâine, nu acum, că mai bine altădată. Vorba unui amic care-a muncit o vreme în Egipt: ai nervii tari să lucrezi cu ei!
„Vasileeee, dă odată jos pantalonii!“
De-a lungul edițiilor, confruntarea cu diverse obstacole ne-a adus în mai multe rânduri la un mic pas de-a renunța la proiect. M-au determinat să nu abandonez totuși, punând adesea între paranteze proiecte personale, semne precum acesta despre care scriu. Când, noaptea, pe la ora 3, s-a pus în vânzare un prim set de bilete la câteva dintre spectacolele din program, deja la fiecare dintre ele, cineva, nu știu cine, deși am o curiozitate nebună, și-a luat bilet. Fix pe același rând, același loc. Era miezul lui august, lumea era cu mintea setată pe modul „vacanță“, iar fanul nostru a găsit timp să studieze programul și să și le cumpere. E cu ochii pe festival! Vă dați seama că și eu pe el/ ea.
Pentru că e cel mai autentic exemplu de fidelitate și de apreciere a propunerilor noastre din program.
Un alt fan are tâmplele albite de tot și vine la spectacolele din FITPTI de mulți ani, aproape de doisprezece. La început, împreună cu soția, apoi singur, pentru că doamna a trecut între timp într-o altă dimensiune.
Să închei într-o notă amuzantă, cu o întâmplare sută la sută autentică. Intru deunăzi într-o sală de spectacole și aud o replică antologică: „Vasileeee, dă odată jos pantalonii!“. Orice om care aude cuvintele acestea își poate imagina, pe bună dreptate, cine știe ce scene pasionale derulate prin culise. Doar că nu-i deloc așa. Pentru cei familiarizați cu termenii specifici, propoziția are un mesaj cât se poate de clar și e adresată tehnicienilor de la scenă. Care, la auzul ei, dau jos de la ștangă (barele de metal invizibile publicului, care coboară și urcă de la pod, ca să nu avem altă neînțelegere) pantalonii din scenă, adică bucățile acelea mari de pânză, situate de-o parte și de alta a scenei. Privite de la distanță, pânzele acestea chiar arată ca niște craci de pantaloni. Rostul e să mascheze culisele, concentrând atenția privitorilor asupra a ceea ce se desfășoară în zona de joc, ascunzând mașinăriile care fac posibilă magia scenei. Uite, așa ies vorbe ca teatrul e un loc al pierzaniei.