Sincer să fiu, ca bărbat fără prea multe prejudecăți ce mă cred, mărturisesc oarecum jenat că n-am avut niciodată fantezii erotice cu Madonna, diva generației optzeciste.
S-a întâmplat să-i văd videoclipurile chiar în anii de lansare a carierei, când șoca pe toată lumea cu atitudinea provocatoare, considerată prea sexy, prea nerușinată chiar și pentru societatea americană. Nu m-au dat pe spate prin conținutul lor, incriminat pe variate meridiane, habar n-am de ce. Nudurile foto dintr-o carte mult discutată mi se par la fel de „excitante“ ca picturile lui Picasso. Aparițiile voit epatante din filme, concerte și emisiuni televizate păcălesc pe naivi și zgândăresc pe ipocriți.
Și ca să adeverească butada conform căreia femeile sunt mai ispititoare când își lasă goliciunea întrezărită, nu când și-o dezvelesc, în interiorul ultimului album, Madame X (2019, Boy Toy/ Live Nation), Madonna pune o fotografie generoasă în care își acoperă „triunghiul Bermudelor“ cu palmele înzorzonate de brățări și inele, în stilul excesiv și pretențios vulgar consacrat de ea. Ca femeie de genul „puștoaică obraznică“, mi-a ocolit interesul. Nici multiplele reinventări nu m-au impresionat. În direcția asta și-a depășit competitoarele și antecesoarele, datorită debordantei imaginații în permanentă căutare de altceva.
Lipsa grației și a distincției înnăscute dă senzația că Madonna imită doar ce vede la altele. De exemplu, poza de pe coperta unor ediții ale discului actual, pusă și pe pagina ce deschide site-ul personal, și pe afișul unui documentar video livrat de magazinul Amazon, amintește izbitor de actrița Faye Dunaway! Unii apreciază la superlativ rezultatele mistificării. Pe mine mă amuză. Știu că e greu de crezut, însă n-am cum și de ce minți. Când Madonna exploda mediatic, eu încă eram amorezat de Donna Summer și Janis Joplin (nu mai zic de Anca Graterol, să nu trezesc gelozii gratuite!), iar Wendy O’Williams și Lita Ford mă ispiteau cu zvâc din marginalitatea heavy-punk. Naturalețea, fie și jucată, cu care acestea și-au păstrat stilul, mi se pare mai de admirat decât adaptarea continuă la modă. Unde pui că uneori cameleonismul joacă feste: ilustrația (fiindcă fotografie clară nu-i!) de pe ediția europeană a recentului LP amintește de-o eroină a filmelor cu vampiri. Trimitere psihanalizabilă, dacă ai în vedere natura vorace a divei.
Comentariile despre imaginea Madonnei pot suna aiurea. În fond, vedeta știe că a pierdut pariul cu actoria și filmul, deși s-a străduit mult să câștige. Iconografia multimediatică, amploarea punerilor în scenă, opulența habitatului și stridențele comportamentale sunt menite să ascundă trista realitate. Referință obligatorie în domeniul videoclipurilor, totuși nu poate fi luată în serios: imaginile subminează deseori muzica, deși aduc notorietate. Materia lor, montajul și mesajul atârnă mai greu decât „explicit lyrics“. A se vedea sofisticatul God Control, unde problema armelor din SUA pică în derizoriu, abordată vizual de ubicua băgăreață. Iritați sau nu de ceea ce li se arată, receptorii nu mai ascultă ce aud. Și pierd tocmai ce contează și ce vrea artista să comunice.
Am avut ocazia să ascult la timp discurile Madonnei. Înainte de 1989 intrau în circuitul neoficial de la noi cam la două sau trei săptămâni după ce apăreau în vest. Apoi, din 1990 circulația muzicii s-a iuțit continuu, până la paradoxul că poți auzi un disc înainte ca el să fie lansat, cum s-a întâmplat chiar cu MDNA sau Rebel Heart. Genul muzical pop-dance poate fi perpelit în discuții drept o chestiune de gust sau de conjunctură, de omorât vremea sau de mimat importanța. A nu observa însă calitatea înregistrărilor Madonnei, perfecțiunea tehnică, dinamica structurală și atractivitatea oricărei piese de pe orice disc trădează un receptor defect, dacă nu unul rău sau prost intenționat.