„Nu vă e teamă că o să vă pierdeți clientela cu muzica asta? Din contră, încercăm să o educăm“, sună dialogul dintre polițistul Cristi și recepționistul de la motel (István Teglas), dialog inclus și în trailerul filmului La Gomera.
Valsul despre care vorbește Cristi e prelucrat și se amestecă în trailer cu alte muzici oferind, la fel ca dialogul, o sugestie metatextuală pentru cinefilul în căutare de clou-uri și apropouri auctoriale. Cine caută găsește – filmul lui Corneliu Porumboiu pare o pădure de semne, vie și colcăitoare, desfășurată pe mai multe niveluri, dar dialoguri ca cel de mai sus nu trebuie citite altfel decât în cheie (auto)ironică. Vezi și scena în care regizorul american în căutare de locații pe insula La Gomera inoportunează gangsterii în întâlnirea lor de taină cu Cristi (ca niște personaje pirandelliene, personajele stau stinghere într-un spațiu alb învelit în folie de plastic), așa că în cadrul următor, filmat în afara acelui spațiu închis, regizorul e efectiv înghițit de poveste (se aud împușcături).
Porumboiu a fost mereu loial față de sine și n-a făcut concesii publicului. N-a încercat să fie mai popular, să continue în maniera lui A fost sau n-a fost? și să aducă lumea în sală când toată lumea se plângea că nu merge lumea la filmele românești. Dar probabil că pe undeva nici nu-i convine să facă filme de cinematecă, orice regizor (oricât de ermetice filmele lui) speră să aibă cât mai mulți spectatori. La Gomera e, poate, și rezultatul unor gânduri de genul ăsta, dar nu e un compromis, ci o demonstrație că poți face un film care să fie și pentru publicul larg, și pentru cel educat, dar punând în același timp în discuție rolul și rostul spectatorului în relație cu opera artistică.
La Gomera e un film viu, care trăiește și se rearanjează sub ochii tăi, în timpul proiecției sau între proiecții (dacă îl vezi de mai multe ori). Are un prim nivel de thriller (erotic) combinat cu film noir, comedie neagră, western și film realist, care pare să prindă la public (dovadă că filmul a fost vândut atât de bine în întreaga lume), dar are și mai mult umor din detașarea cu care se privește manevrând stilurile și codurile cinematografice. (Scenografa Simona Pădurețu a explicat câteva pagini mai devreme de ce apartamentul lui Cristi, creat în studio, trebuia să pară intenționat „făcut“). Spectatorul se prinde repede că e într-o convenție, fiind ghidat și de strategia cromatică ce împarte filmul pe capitole și culori, așa ca până la finalul apoteotic totul e un spectacol savuros despre cinema.
La Gomera e și particulă, și undă. Porumboiu are capacitatea să facă și film de gen(uri), și să iasă din corp și să se privească de pe tavan (mai exact, prin perete – vezi camera de luat vederi din apartamentul lui Cristi). La fel ca în celelalte filme ale sale, el e în egală măsură interesat de capacitatea artei de a exprima adevărul, dar și de necesitatea morală a existenței (nu doar artistice). Într-o scenă-cheie, mama interpretată de Julieta Szöny (care nu întâmplător seamănă atât de bine cu Gilda, la femme fatale care îl seduce pe Cristi, jucată de Catrinel Marlon) îl întreabă pe Cristi dacă a furat banii pe care i-a găsit în beci. Scena e și ironică, pentru că trimite la mult comentatele mese cu ciorbă din filmele românești, la care se discută lucruri importante, numai că aici nu știm dacă e ciorbă sau supă, scena e scurtă, iar modul în care e filmată te determină să vezi clar ghilimelele.
Dar Porumboiu merge mult mai departe de convențiile și codurile cinemaului, arătând (ajutat de el silbo, acel limbaj fluierat folosit de secole pe insula spaniolă La Gomera și pe care-l învață Cristi pentru a elibera interlopul care e, de fapt, fratele celui acuzat din Polițist, adjectiv) că societatea și lumea sunt alcătuite din coduri și limbaje pe care trebuie să le cunoaștem dacă vrem să ne integrăm.
Deci personajele nu pot evada din propria condiție, din propriul arhetip. Deși ironic, finalul sugerează însă că salvarea ar putea fi posibilă. Limbajul secret care ne-ar putea salva în lumea de azi, blocată în coduri și jocuri de putere ce nu mai lasă loc comunicării reale (ceea ce face din La Gomera și un film catastrofă), nu este el silbo, ci iubirea. Dar nici salvarea asta nu-i chiar sigură. ☺
FOTO: Vlad Cioplea