Într-una din zilele premergătoare Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI) pe care îl curatoriez, o zi aglomerată, că așa sunt toate pe măsură ce se apropie evenimentul (29 septembrie – Prolog, 1 și 2 octombrie – showcase Teatrul Luceafărul, 3-10 octombrie, festivalul propriu-zis), primesc un telefon neobișnuit.
La celălalt capăt al firului, un ofițer ce se recomandă de la Imigrări mă întreabă dacă e adevărat că în programul FITPTI 2019 îi avem invitați pe Mohamed, Ismail, Selim, Kalil și alte nume arabe. Îi răspund că da, avem o trupă care vine din Cairo, Egipt, și că probabil numele artiștilor sunt acelea rostite de el, dar, evident, nu le-am memorat. Mai ales că fiecare persoană din grup are măcar patru nume, unul chiar cinci! Cel mai frecvent prenume, bănuiesc, care se repetă e Mohamed, apoi Mostafa, Ibrahim, Ahmed, Ismail.
Ca semne lingvistice, numele mici apar în secolul al XI-lea, iar cele de familie, în al XVI-lea, zic istoriile de gen, și sunt legate de apariția statului și de nevoia de a ține o evidență a persoanelor. Se pare că în lume există peste 250.000 de nume, iar în fiecare cultură sunt particularități ce vin din tradițiile locale și din specificitatea aferentă. Experții zic că primele variante ale numelor sunt legate de meseriile practicate, de descendența familială (fiica/ fiul lui…), la multe prevalează valențele metaforice, dar toate au, obligatoriu, un sens. Pentru cei care cunosc limba respectivă.
Să revin la ofițerul de la Imigrări. Domnul știa de festival, își luase chiar și niște bilete, dar acum era în exercițiul profesional și avea nevoie de o confirmare în scris că persoanele din lista lui era chiar cele de pe lista de invitați străini ai festivalului. Primisem și acum câțiva ani o solicitare similară, tot în legătură cu o companie teatrală africană, în vederea acordării vizelor de călătorie. Există țări cu riscuri mai ridicate de nerespectare a condițiilor de vize și, uneori, nu se acordă viza anumitor persoane asupra cărora planează suspiciuni. Atunci situația era încă și mai specială, întrucât ni s-a cerut să ne asumăm cheltuielile de repatriere în cazul în care călătorii nu respectau termenele impuse de viză. Ceea ce nu puteam face, oricâtă bunăvoință am avut.
Statisticile automate pe care le fac algoritmii aplicațiilor din mediul virtual spun că cele mai multe accesări ale paginilor legate de FITPTI au venit din partea femeilor. Nu mă miră prea tare această informație. Alte statistici, realizate pe eșantioane largi și reprezentative, zic că, în general, în lume există mai multe cumpărătoare de bilete la teatru decât cumpărători. Așa e genul feminin, mai atras de arte, mai sensibil.
Când politica interferează cu teatrul
Compania din China care trebuia să vină inițial n-a mai putut-o face. Sunteți la curent cu disensiunile dintre Hong Kong și China, cu demonstrațiile locuitorilor din fostul protectorat britanic, în favoarea democrației. Câtorva dintre artiștii care trebuia să ajungă la Iași nu le-a mai fost îngăduit de autorități să părăsească țara întrucât au participat la protestele stradale. Din fericire, am reușit în timp util să perfectez venirea în FITPTI a unei alte companii, cu un alt spectacol.
Nu e prima oară când politica interferează cu teatrul. Și nu mă refer la actori care candidează la președinție, la actori care au câștigat scaune prezidențiale – vezi recentul caz din Ucraina sau mai vechiul exemplu al lui Ronald Reagan, care a fost un președinte foarte bun, în orice caz mai bun decât fusese ca actor. Am scris în vară un articol pe temă pentru revista „Scena.ro“, referindu-mă la câteva cazuri notorii. Reagan a virat către politică, o sferă în care carisma și știința de a se conecta cu oamenii l-au ajutat să devină cel de-al 40-lea președinte al SUA, între 1981 și 1989, pentru două mandate. Arnold Schwarzenegger era un star în plină glorie când a candidat pentru poziția de guvernator al Californiei și a câștigat în două rânduri (2003-2011). Clint Eastwood i-a convins și el pe locuitorii din Carmel by the Sea să-l voteze primar (1986-1988).
Lista actorilor americani care au cochetat cu politica e mult mai lungă, dar pe mulți lumea nu i-a luat în serios și nu le-a acordat. În Italia, actrița Ilona Staller a ajuns în parlament din partea Partidului Iubirii. Staller e mai cunoscută sub numele Cicciolina, iar împreună cu un alt pornstar, Moanna Pozzi, a înființat în 1991 Partidul Iubirii, pe listele căruia a și intrat în legislativul din peninsulă (1987-1991). În 2012, Staller a fondat un alt partid – al Democrației, Naturii și Iubirii, în a cărui platformă figurau legalizarea mariajului între persoane de același sex, redeschiderea bordelurilor, un venit minim garantat pentru tineri, îmbunătățirea sistemului judiciar, eliminarea privilegiilor castei de politicieni bogați etc.
Când vorbeam de interferența politicii cu teatrul vizam niște situații pe care nu le voi putea face publice decât peste niște ani. Când îmi voi scrie memoriile.