Ce face originalitatea și deliciul unui festival de muzică? Întrebarea mi-a trecut prin minte, încă o dată, zilele acestea asistând la Kronberg im Taunus, în apropiere de Frankfurt, la un nou festival al unei Academii de Muzică – Kronberg Academy –, instituție privată, dar acreditată în rândul universităților de specialitate de statul german și despre care am mai vorbit nu o dată aici.
„Searching for Ludwig“, titlul acestei ediții, sugerat de directorul de studii, violonistul și pedagogul Fridemann Eichorn, este deja un gest original, la fel ca și ideea de a-l serba în avans pe Beethoven, în ajunul aniversării a 250 de ani de la nașterea sa, de anul viitor. A-l serba și încă nu oricum, ci cu un maraton într-o singură zi a ciclului celor zece sonate de vioară și pian, concomitent cu o integrală a sonatelor pentru violoncel, este o ispravă demnă și ea de a fi remarcată, cu atât mai mult cu cât protagoniștii ei au fost toți alumni și pedagogi ai Academiei, de mare notorietate internațională, între care și violonista Mihaela Martin.
Nu cred să exagerez spunând că, altfel, toate drumurile (muzicale) conduc astăzi la Kronberg, că o majoritate copleșitoare a generației de mai tineri muzicieni de mare relevanță pe plan internațional a trecut și pe la astăzi foarte cunoscuta Academie, creată în urmă cu 27 de ani la inițiativa lui Raymond Trenkel, cu sprijinul energicei Marta Casals-Istomin, apoi al lui Mstislav Rostropovici, și a unei mâini de donatori deosebit de generoși din lumea de afaceri germană. Este suficient să parcurgi lista celor prezenți la concertele Festivalului „Searching for Ludwig“ pentru a constata că, practic, toți aparțin categoriei de laureați ai unor mari concursuri internaționale precum Sibelius, Ceaikovski sau Regina Elisabeta, începând cu mai puțin cunoscutul violonist rus Nikita Boriso-Glebsky, care a deschis maratonul sonatelor beethoveniene alături de pianistul Evgheni Siniavski, și până la cea care l-a închis, Stella Chen, câștigătoarea primului premiu la Bruxelles anul acesta, și care a cântat acompaniată de un pianist italian remarcabil, Enrico Pace.
Pe Enrico Pace, un apropiat al Mihaelei Martin și al Festivalului ei de la Rolandseck, pe Rin, un interpret de mare calitate al lui Liszt și un mare admirator al lui Sergiu Celibidache, îl veți putea asculta în curând, în noiembrie la București – una din veștile aflate la Kronberg – la Festivalul Sonoro, ca invitat al lui Răzvan Popovici.
Dacă la Kronberg s-a petrecut anul acesta vreun eveniment cu totul extraordinar, el a fost, într-o după-amiază mohorâtă și friguroasă de toamnă, ceremonia inaugurării Pieței Beethoven (Beetho-venplatz) și, mai ales, a viitoarei săli de concerte de muzică de cameră, denumită Forum Casals. Lucrările de construcție, începute în urmă cu exact doi ani, s-au încheiat într-o prima fază și, în ansamblul ei, construcția impresionantă de beton a sălii a fost cea serbată de muzicieni, de nenumărați donatori privați din landul Hessen și din orașul Kronberg în particular, de muzicieni și studenți. Au elogiat această realizare – ce se anunță una din cele mai moderne săli de concert din Germania, cu 550 de locuri, un sistem de încălzire strict natural, o nouă tehnologie ecologică și o acustică de top, toate cerând o investiție de circa 47 de milioane de euro, o bună parte primiți de la statul federal și landul Hessen – Marta Casals și Sir Andras Schiff. Iar Gidon Kremer, interpretând o piesă modernă pentru vioară solo, a entuziasmat mulțimea celor circa 150 de participanți la ceremonie, care au intonat apoi în cor, în momentul cel mai emoționant al ei, Oda bucuriei a lui Schiller în versiunea cunoscută beethoveniană.
O lungă clipă de neuitat, exemplară în felul ei pentru felul german de a reacționa și serba un mare efort comun, visul și împlinirea unei inițiative de colectare a zeci de milioane de euro, prin donații private, ce a prins viață în ultimul deceniu. Și nu mi-am putut opri gândurile să nu alerge spre lumea noastră culturală (și muzicală) românească, spre împotmolirea și eșecul achiziționării prin subvenții private a Cumințeniei pământului, anii de tăcere și autojustificări idioate ce s-au scurs din 2011 încoace, de la protestul și îndemnul public al unor mari dirijori împotriva acusticii false a Sălii Palatului și pentru construcția unei adevărate săli de concerte, demnă de un festival de amploarea celui ce poartă numele lui George Enescu.
Evident, în România nu s-a făcut absolut nimic, iar între timp până și casa de pe Calea Victoriei în care a locuit Enescu, parte a Muzeului zis Național, stă să se prăbușească. Îmi repugnă, de regulă, remarcile moralizatoare, dar îmi este imposibil să trec peste spusele justificatoare ale unei cunoștințe, cronicar al Festivalului „George Enescu“, despre amplificarea „aproape insesizabilă“ a Sălii de Congrese a PCR, care ar fi permis să se audă anul acesta „sunete incredibil de subtile“. De gustibus, desigur, dar auzind o asemenea afirmație, gândul m-a dus la un improbabil echivalent în alte vremuri: cineva care ar fi spus într-un anume an că șoaptele lui Ceaușescu către vecina sa Elena s-ar fi auzit „incredibil de subtil“ redate, cineva de la tehnic mani-pulând cu îndemânare microfonul pentru instrumentul lui vocal… Ce să mai spui de tăcerea abisală a criticilor și muzicienilor din România, incapacitatea lor de a se desolidariza de distrugerea casei bucureștene a lui George Enescu, fiindcă de solidaritate în breaslă față de o idee de salvare este din ce în ce mai greu vorbit!
***
Ce mai face deliciul unui asemenea Festival, vorbesc de cel de la Kronberg, la care nu se vând, ca la București, piese de patrimoniu cultural, cu complicitatea criticilor și a organizatorilor? Aș pune pe unul din locurile centrale standul de anticariat al unui violoncelist pasionat de literatura muzicală, autografe și discuri istorice, Ulrich Schwartz, venit de la câteva sute de km și prezent de câteva ediții la fiecare mare manifestare muzicală. La el am găsit întotdeauna o carte sau disc rar și Ulrich nu m-a dezamăgit nici anul acesta. Între multele cărți expuse, am remarcat un volum despre violonistul Jascha Heifetz, în care sunt publicate și o serie de cronici ale concertelor sale, între care câteva, cred, nu foarte cunoscute specialiștilor români, amintindu-l pe George Enescu.
Un critic muzical american scria, de exemplu, în cronica sa, la 15 martie 1925, despre cel de-al treilea recital al stagiunii dat de Jascha Heifetz la Carnegie Hall, ca de obicei într-o o sală plină vârf și cu numeroase persoane ascultând în picioare: „Programul, la început cu o Sonată pentru pian și vioară de George Enescu, [care] a fost salvată în cea mai mare parte prin chemarea ei populară. […] Sonata lui Enescu în fa minor, op. 6, a fost aproape o noutate. Distinsul compozitor român, care a fost auzit aici el însuși ca violonist în această stagiune, a pus puțin stres în valoarea ei, fiind una din primele sale lucrări. Ea fost introdusă aici în 1910 de D. și Dna Mannes. Primele două mișcări – «assez mouventé» și «tranquilement» – nu au o mare frumusețe sau viață. Mișcarea finală poartă în ea urme ale cântecelor populare native ale compozitorului și este interesantă. Finețea interpretării dlui Heifetz și a asociatului său, Isidor Achron, a fost mult aplaudată în cazul sonatei“.
Iar un alt cronicar nota despre același recital: „Heifetz a avut un program bine echilibrat, pe care l-a prezentat cum numai un alt singur violonist ar fi putut-o face. Cea de-a doua Sonată a lui Enescu (pentru vioară și pian) a fost primul și cel mai lung dintre numerele [programului], împărțit convenabil în trei părți, astfel că a permis așezarea ultimilor veniți, întârziați, deși astăzi au fost ceva mai puțin decât de obicei din acest trib“.
FOTO: Victor Eskenasy