Toamna și-a revărsat peste urechile mele ciulite o bogăție de discuri din arsenalul metalelor ușoare, grele și foarte grele.
Ciocănit pe toate părțile cu scule nemiloase – dar ce zic eu ciocănit!, turtit de-a binelea pe nicovală, în așa hal a ajuns! –, creierul accelerează procesul de izolare și desprindere din carapacea osoasă. Iar dacă se va prelungi mult sezonul fieros, precis ajunge la un atelier de lipit neuronii cu ajutorul tehnologiei laser de absolut recentă fabricație chinezească (sic!).
Nu enumăr titlurile, fiindcă nu suntem în momentul antologic de la sfârșitul stagiunii. Tentația acordului final vine chiar dintr-o fostă exploatare metaliferă; anume de la sugestiile și sentimentele generate de cel mai nou album Opeth – In Cauda Venenum (2019, Nuclear Blast).
Mulți dintre pasionații sunetelor aspre și-au întors o ureche, apoi și-au astupat trei sferturi din cealaltă, dezamăgiți de truda suedezului care promitea mult până s-o cârmească de pe linia ferată ce l-ar fi dus oriunde, numai unde vrea Mikael Åkerfeldt să ajungă nu. Este o situație de win-win, ca să zic așa: ascultătorii dedicați, muncitori căliți în magma aliajelor obținute la topire inclementă, au spre delectare primele albume frecate cu șmirghel ale trupei; Åkerfeldt a găsit un filon din care – poftim ispravă! – extrage comori și distilează esențe neogothice, spre deliciul celuilalt gen de public, bănuit de mainstream. Rock progresiv nu face – și refuză precaut, dar sistematic, să fie etichetat astfel –, chiar dacă „își vede“ muzica de pe albumul cel nou drept coloană sonoră la vreun film regizat de Werner Herzog. Enoriașii purificați de liturghiile unor King Crimson, Jethro Tull, Grobschnitt, Can sau Amon Düüll II nu vor admite intruziunea marginalului admirator al cântecelor cu ABBA și Kate Bush. Åkerfeldt însă le-o zice direct: „We’re not trying to get to the next level of popularity. We’re trying to get to the next level of creativity“. Pentru asta s-a decis, din start, să scrie și să înregistreze versurile în suedeză, chestie considerată scânteie(toare). O spune poate prea direct, ca să-l credem? Nu-i un secret că suedezul știe să transmită mesaje promoționale și să-și „vândă marfa“, cum ar spune orice precupeț de la Buzău. Dar este adevărat că are ce vinde! Și nu mă refer la cele două versiuni ale dublului LP (cca. 67 de minute), în engleză și în suedeză. Sunt zece piese legate ca într-o suită, genul de album-concept către care năzuiesc mulți muzicieni, fără să obțină altceva decât o însăilătură de oarecare coerență. In Cauda Venenum are ca substrat un flux despre care nu pot scrie fără să-l bagatelizez sau să mă fac de băcănie mestecând melasa unor cuvinte pretențioase. El ține de esența muzicii și, dacă îl simt când ascult, nu pot să-l „traduc“ în alt limbaj, fie acesta ecleziastic de rit latin, cum sună unele pasaje murmurate aici.
Nu insist cu amănunte și impresii. Orice ascultător sau cititor le poate afla, fie disecând explicațiile oferite de Åkerfeldt & co., fie reluând play-list-ul cu indiferent care versiune. Ce nu pot trece sub tăcere este un gând stârnit de titlul în grai latin, a cărui semnificație nu mă interesează momentan. Atunci de unde vine interesul? Iată de unde:
Latina a fost limba în care s-au înțeles neamurile Europei aproape o mie de ani. Este genitoarea multor noțiuni uzitate sau uitate de civilizația contemporană. Poate fi glasul unic al Uniunii Europene. Este șansa, calea și premisa ca națiunile actuale să (re)alcătuiască un singur popor continental, dacă vor dori și se străduiesc. Israelienii au dat deja tonul!
Ideea a fost lansată de poetul Alexandru Mușina, acum vreo două decenii. Pesemne că doar eu l-am auzit…