S-a produs o mutație genetică în regizorul Todd Phillips astfel încât să treacă de la Marea mahmureală/ The Hangover, o dubioasă comedie de băieți, la Joker, un film-far al societății de azi, care nu putea să nu ia Leul de Aur la Veneția? Deloc.
Nu e prima dată când Festivalul de la Veneția oferă trofeul unor filme americane discutabile (vezi Forma apei/ The Shape of Water, de Guillermo del Toro, în urmă cu doi ani), probabil un rezultat al unei politici împăciuitoare care-l face să premieze filme ale marilor studiouri hollywoodiene, să ia în competiție titluri refuzate la Cannes sau să premieze cineaști pe care tot Cannes-ul i-a supărat (vezi premiul dat lui Almodóvar pentru întreaga carieră în contextul în care Dolor y gloria n-a luat Palme d’or-ul anul ăsta, deși era printre favoriți).
Mutația genetică e mai degrabă în cei care consideră Joker un film valoros. Joker e apogeul unui gen de cinema pe care cineaști cu mai multă experiență și mai mult talent ca Phillips îl practică de câțiva ani – Alejandro González Iñárritu și Christopher Nolan fiind exemplele cel mai vizibile. Un cinema cu pretenții de artă, dar calofil, autist și autosuficient, hrănit în egotismul lui de bugete mari, de progrese tehnice, dar și de laude nemeritate, însă tot mai sărac în idei și tot mai puțin original. Inima pe care o invocă Iñárritu când spune că „trebuie să facem filme cu inimă!“ (sau ceva de genul ăsta) nu mai e de mult un organ viu, ci o prea frumoasă pompă din plastic, vopsită în roșu intens.
Spre deosebire de Omul-pasăre/ Birdman al lui Iñárritu, cu care seamănă întrucâtva, Joker e de-a dreptul toxic și nu-i de mirare că a băgat FBI în priză. Acum, nici societatea în care trăim nu prea mai e sănătoasă, dar nici nu poți să nu te gândești că, așa cum după fiecare masacru mediatizat niște persoane cu probleme psihice se activează și prind curaj, la fel un film despre Arthur Fleck – neiubit, abuzat în copilărie și ciuca bătăii de joc pentru problemele lui psihice până la a deveni serial killer și simbol al anarhiei sociale sub numele de Joker (și adversar al lui Batman) – poate da încredere și curaj unor persoane labile. Dar problema nu stă în subiectul de benzi desenate, cât în felul neinspirat în care e tratat.
Lipsit de adâncime psihologică, filosofică sau de orice fel, Joker se păstrează permanent la nivelul simptomului, pe care-l repetă până la exasperare. Asta-i rețeta. Râsul patologic al lui Arthur (Joaquin Phoenix e oricum terifiant cu cele 24 kg lipsă și privirea demonică) e un semn al incontinenței emoționale și, în contextul filmului, o metaforă (deloc nouă) a societății care face din orice dramă un spectacol. (Toată așa-zisa simbolistică a filmului e la fel de străvezie cum era și în Birdman.) Superficialitatea și inumanitatea societății de azi, stimulate de industria entertainmentului, contrastele mari dintre clasele sociale nu sunt nici ele noi, iar paralela dintre Gotham City și New Yorkul de azi e clară (chiar dacă acțiunea e plasată în anii ’70, sacii de gunoaie și șobolanii sunt la ordinea zilei).
Ce e periculos în Joker e, însă, subversivitatea politică livrată la pachet cu un soi de legitimare a violenței a cărei sursă e explicată simplist prin felul în care Arthur se transformă dintr-un copil neiubit într-un monstru și un instrument al revoltei sociale (căci toată lumea, cu foarte puține excepții, profită, râde sau îl bate pe Arthur).
Evident că Joker e un omagiu la Taxi Driver și, în subsidiar, la The King of Comedy, ambele semnate de Martin Scorsese și avându-l pe Robert De Niro protagonist. Phillips și cei de la Warner Bros. sperau ca Scorsese să devină producător al filmului, dar acesta n-a acceptat. Chiar dacă De Niro apare în film în postura gazdei unei emisiuni de divertisment, Joker nu se apropie de Taxi Driver decât prin apropourile mecanice pe care le bate, nu prin subtilitate, umanitate sau vreo scânteie regizorală. Phillips a intenționat un tablou al societății de azi, schizoide și inumane, care determină un om obișnuit să se alieneze (un Taxi Driver 2), dar, confundând mediul cu mesajul, a ieșit un produs al epocii, nu o oglindă. Un film lipsit de virtuți estetice, dar la fel de bolnav ca lumea în care trăim și pe care pretinde că o denunță.
E ceva angoasant în repetarea râsu’-plânsului lui Arthur până peste nivelul de pericol și a tuturor trucurilor rezultate din meseria lui de clovn, de parcă spectatorul ar trebui să plătească pentru curajul de a fi intrat la film. Joker te lucrează, dar nu pe planuri subtile, nici estetice. Ar fi periculos să confunzi perversa lui plăcere de a supralicita sentimentul ororii cu o coborâre în străfundurile psihicului uman. El e centrat pe simptom, nu pe cauză, și nu pune degetul pe rană, ci o zgârie sadic, cu unghia.
Joker, de Todd Philips, cu: Joaquin Phoenix, Robert De Niro, Frances Conroy, Zazie Beets, Brett Cullen