A fost făcut public Barometrul de consum cultural 2018, studiu statistic realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie, publicat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală. 1200 de persoane cu vârste de 18 ani și peste (sper, un eșantion reprezentativ!), marja de eroare asumată fiind de +/–2,8 la sută, au răspuns întrebărilor sociologilor.
Deși are capitole foarte ambițioase prin ceea ce-și propun (precum Identitatea națională și evenimentele aniversare dedicate Centenarului Marii Unirii, cu itemi de tip „ce înseamnă să fii bun român“), dar extrem de riscante sub raport concluziv, din rațiuni lesne de înțeles m-a atras în special partea consacrată Artelor spectacolului.
Aș fi preferat o prezentare clinică a datelor în barometru, fără trimiteri bibliografice, generalizări adesea pripite și interpretare cu tendință. Explicațiile sunt, în multe puncte, cel puțin naive, evaluări de instanță la prima mână, oferind adevăruri construite, pe care realitatea imediată le contrazice: „Muzica și teatrul au «clienți» diferiți, cu educație și structură mentală diferită, cu așteptări estetice diferite, caracterizați de niveluri de cunoaștere extrem de diferite ale acestor arte, dar în materie de consum, din perspectiva strict cantitativă, am regăsit suprapuneri de consumatori de muzică și teatru, pe anumite segmente, așa cum se poate vedea din graficele din acest capitol“ (p. 97).
Lipsa acurateței teoretice, citări irelevante și exprimări metaforice ambalează o sumă de informații care sunt mai utile prin ele însele decât în forma comentată ce poate conduce cititorul într-o direcție interpretativă amăgitoare.
Sunt în acest barometru afirmații care se contrazic. Pe prima pagina scrie negru pe alb că „participarea la spectacolele de teatru este în scădere“ în ultimii doi ani. Câteva pagini mai încolo apare portocaliu pe alb, cu cifre, că în 2018 au mers la teatru 3.438.138 persoane, mai mult decât în fiecare din anii anteriori (primul ca reper fiind 2014). Și continuă: „Dacă în 2005, procentul de respondenți care declarau că nu au mers niciodată la teatru era de 76%, în 2018 a fost de 67%, ceea ce înseamnă o creștere a consumului de teatru în ultimii 13 ani“
(p. 101). În plus, „pentru anul 2018, analiza participării la spectacole cel puțin o dată pe an evidențiază, din bazinul general al consumatorilor de spectacol, o preferință a populației pentru spectacolele de teatru, urmate de spectacolele de varietăți și de cele de stand-up comedy și dans“ (p. 101).
Cum stăm la consumul teatral în raport cu Europa
Se mai spune: „Cu toate că manifestă caracteristici constante, nu trebuie să uităm că publicul de teatru nu se clonează de la o stagiune la alta, ci se rafinează (sau nu!) și în funcție de oferta de spectacol propusă. Din acest punct de vedere, deși se poate identifica un interes teoretic crescut din partea managerilor pentru o identitate instituțională clară, în stagiunea 2017-2018 s-a continuat preluarea titlurilor de la un teatru la altul, fără conștientizarea faptului că se generează o concurență pe același segment destul de firav de consumatori“ (p. 98). Numai că mersul la teatru nu este determinat doar de titlul de pe afiș, ci de mulți alți factori: numele regizorului, popularitatea actorilor din distribuție, registrul dramatic, maniera de promovare, haloul receptiv creat în jurul producției etc. Cu excepția Bucureștiului și a altor câtorva orașe, de regulă într-o comunitate urbană există o singură instituție de teatru, deci spaima e falsă.
Nu rezultă clar dacă în structura instituțională la care se face referire (cifrele provin de la Institutul Național de Statistică, care le recoltează de la instituții, prin completarea unui formular solicitat anual) sunt avute în vedere și companiile independente din România, atâtea câte funcționează. O altă problemă de acuratețe privește „teatrele de păpuși și marionete“, cum sunt numite în barometru. Evoluția acestora în ultimii ani, parte dintre ele fiind pentru copii și tineret, a însemnat transformări de misiune instituțională și de lărgire a ofertei către categorii variate de public, în funcție de cerere și de tendințele estetice (spectacole pentru bebeluși, pentru adolescenți, adulți tineri, adulți). Întrebări precum „ce tip de spectacole preferați? (comedii, drame, cu păpuși și marionete etc.)“ adresată în această formă eșantionului +18 nu asigură relevanța răspunsurilor.
Barometrul nu vorbește aproape deloc de impactul educației asupra consumului cultural, nici de scăderea nivelului culturii generale, de absența programelor de modelare a publicului, a unor politici publice adecvate. Situația din ruralul și urbanul mic nu este suficient reliefată, ea fiind cu adevărat dezastruoasă.
Iată cum arată portretul-robot al celor care merg cel puțin o dată pe an la spectacole de teatru: preponderent femei (55 la sută), nivel de educație mediu (45 la sută) sau superior (35 la sută), cu un venit personal între 2.200 și 5.000 de lei, cu un venit pe gospodărie peste 3.700 de lei.
Cum stăm la consumul teatral în raport cu Europa? Aflăm că „se pare că România nu se află sub media europeană de consum cultural în materie de spectacol, deoarece frecvența participării măcar de 1-2 ori pe an conform Eurobarometrului de consum cultural (2017) este de 21% pentru teatru, 13% operă sau spectacol de dans și 24% la concerte de muzică de toate tipurile.
Procentele devin însă interesante atunci când vorbim despre o frecventare de câteva ori pe an a unui tip de spectacol, valori care arată că se manifestă un consum destul de ridicat, peste media europeană a frecventării muzicii populare și teatrului. Între 20 și 40% dintre respondenți merg de mai multe ori pe an la spectacole de muzică folclorică, la teatru, la spectacole de varietăți, la spectacole de dans și de muzică pop“. Deci e bine!