Trecem în revistă ce e mai relevant în cinematografe, inclusiv producțiile românești despre care nu am apucat să scriem până acum.
De neratat e Parasite, de Bong Joon-ho, distins cu Palme d’or la Festivalul de la Cannes din acest an. Definit de autorul lui (care în 2013 a făcut Snowpiercer, în care a jucat și Vlad Ivanov) drept „o tragicomedie de familie“, respectiv „o comedie fără clovni și o tragedie fără personaje negative“ și comparat de directorul său de imagine, Hong Kyung-pyo, cu niște montagnes russes, Parasite abordează într-o manieră surprinzătoare de la o scenă la alta (satira se răsucește spre thriller) diferențele de clasă din societatea contemporană, prin intermediul a două familii care încep să relaționeze prin oglinda deformată ce trebuia să le separe. Ajutat de o echipă de elită (scenograful Lee Ha-jun, DoP-ul Hong Kyung-pyo care a făcut și imaginea de la Burning, de Lee Chang-dong, și actorii care într-adevăr se sudează ca o echipă de fotbal), Bong Joon-ho livrează un film impecabil regizat, care e și entertaining, dar și grav, și care te trimite acasă cu teme de gândire.
Lungmetrajul de debut al lui Liviu Săndulescu, Cărturan, îl are pe Teodor Corban în rolul unui pensionar care află că va muri curând, dar jocul interiorizat al actorului (o garanție a autenticității oriunde apare) nu poate pune carne acolo unde povestea și regia suferă împreună. Cărturan e un film prea cuminte care pleacă de la o miză subțire: până va muri, eroul trebuie să-i găsească nepotului (unica rudă) un loc să stea și să negocieze cu preotul din sat organizarea unei pomeni pentru sine, deși e încă în viață (așa cum se face în Oltenia). Încercând să împace realismul (găurile din sistemul de protecție a copilului) cu planul metafizic, filmul pică undeva între ele și, în ciuda unor părți bune (Teodor Corban, imaginea lui Oleg Mutu, sunetul), nu reușește să atingă spectatorul în vreun fel.
Mo, alt debut, semnat de Radu Dragomir, are și el plusuri și minusuri. Filmul pleacă de la un caz real (o studentă de la Cluj hărțuită sexual de un profesor) și urmărește mai ales ajunul unei restanțe, când două studente la ASE sunt invitate de profesorul examinator la el acasă, după ce le-a prins copiind la precedentul examen. Răzvan Vasilescu era opțiunea perfectă pentru un prădător sexual, un monstru nu lipsit de șarm, dar motivat mai ales de misoginism și de propriile frustrări, însă ce putea fi un studiu de caractere corect executat (deși e bizar că o fată care ascultă punk rock are gusturi de cinema la nivelul lui Titanic) se luxează din pricina poveștii și a dificultății de a rotunji personajele. Spre deosebire de Cărturan, Mo are ritm, dar, după un climax parțial ratat (în ciuda curajului unei scene de sex explicit), finalul vine precipitat și spectatorul are senzația că a văzut un mediumetraj.
Jurnalul familiei –escu, de Șerban Georgescu, e un documentar prilejuit de Centenarul României Mari, care apelează la animație (în 2 și 3D) pentru a pune în mișcare și în legătură numeroase imagini foto și video de arhivă, precum și clasice interviuri talking-heads cu figuri ale vieții publice. Imaginile de arhivă sunt interesante și efortul presupus de montaj e evident, dar această abordare mai mult comică a istoriei României e mai degrabă neinspirată, îndeosebi fiindcă amestecul constant de planuri și momente istorice între ele și cu felii de istorie personală poate crea o varză inclusiv în capul cuiva care știe despre ce e vorba. Jurnalul familiei –escu pare să fie mai mult pentru „maimuța calofilă“ decât pentru spectatorul care vrea substanță, chiar și de la un film de montaj.
Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole, de Mihai Mincan și Claudiu Mitcu, e un alt documentar românesc lansat de curând în cinematografe și care folosește o formulă neinspirată. Cei doi regizori au vrut să trateze tema emigrației în manieră inedită, plusând pe ideea de distanță dintre România și Spania (destinația pe care s-au concentrat).
Faptul că plasează camere de filmat într-un autocar care merge spre Spania nu reușește să dea senzația de spațiu larg parcurs în mult timp, după cum nici returul, când aparatul de filmat urmărește de pe parbrizul unei dube conversația unor șoferi necarismatici în timp ce transportă în România cadavrul unei femei, nu spune nimic despre ideea de emigrație sau despre distanță. Între aceste două capitole, viața în Spania e redată printr-un montaj cu filmulețe făcute cu telefonul de emigranți, care sunt neinspirate și multe nefavorabile acestora. Faptul că la începutul filmului sunt inserate cartoane cu cifre concrete nu face filmul mai cuprinzător sau mai semnificativ pentru tema aleasă.
♦ Parazit/ Parasite – de Bong Joon-ho, cu: Song Kang-ho, Lee Sun-kyun, Cho Yeo-jeong, Choi Woo-shik, Park So-dam
♦ Cărturan – de Liviu Săndulescu, cu: Teodor Corban, Dana Dogaru, Cristina Flutur, Vlad Popescu
♦ Mo – de Radu Dragomir, cu: Dana Rogoz, Mădălina Craiu, Răzvan Vasilescu
♦ Jurnalul familiei –escu – de Șerban Georgescu
♦ Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole – de Mihai Mincan și Claudiu Mitcu