Scriu banalitati sau redau senzatia confortabila ce-am trait-o auzind, intr-un context neasteptat, piese care-mi plac? Iar intre ele, una pe care n-o mai rulasem de mult: Working Man – Rush. Nu e hit tipic perioadei mentionate; dar ne-a umezit multe nopti seci…
Povestea „de succes” a trupei canadiene este cunoscuta, sper. Neil Peart, Geddy Lee & Alex Lifeson au reusit sa ridice la nivel maxim posibilitatile formulei de trio power-rock, pe parcursul carierei incepute in 1969, turata la maxim abia dupa intiiul LP, din 1974. Iubitorii devotati genului pur, puternic si aspru nu prea inghit succesele de top, ce s-au adaugat in palmaresul trupei cam de la Tom Sawyer, piesa pe albumul Moving Pictures (1981). Compozitia echilibrata, intro-ul de neuitat, rafalele de tobe ce nu-ti taie respiratia, ci o libereaza, vocea cu timbru ideal, chitara dezlantuita, synth-ul si bassul impletite invaluitor – totul de-o simplitate scolareasca, as spune, in cuvinte lipsite de pretentii. Textul, in cadenta unui articol de ziar, vorbeste despre un fals razboinic impotriva injustitiei sociale ajuns in fruntea unei companii ce cumpara totul (lucru obisnuit de la un timp si pe plaiurile noastre). Tocmai acest amanunt sa fi fost ingredientul necesar succesului trupei? Rush gasise tonalitatea proprie si aproape devenise faimoasa cu 2 suite grandioase inspirate de fictiuni fantastice. The Necromancer, pe Caress of Steel (1975) si 2112 (1976), suna a opera-rock in ton cu moda acelor ani si fac inca deliciul cunoscatorilor, tot mai putini, mai pretentiosi. Insa energia si percutanta cu care (in)cinta Bastille Day, de exemplu, s-au pastrat de-a lungul deceniilor, pina la recentul Snakes & Arrows. Unde ceva inefabil se limpezeste, se distileaza, se transforma in esenta de consumat cu parcimonie, nu fiindca ar fi limitata cantitativ, ci fiindca face rau la o anumita virsta.
Daca la inceputuri, ca la orice trupa de rock, influentele traditionale se recunosc foarte lejer, cu trecerea anilor si adaugarea titlurilor amprenta stilistica Rush devine pregnanta, se impune, cistiga loc singular – si nu de restrinsa arie. Sa fie meritul vocii – da, singulara! – a lui Geddy Lee? E vorba, mai degraba, de simbioza intre seriozitate, stiinta muzicala, inspiratie si lucru necontenit. N-am urmarit si nu m-a interesat viata particulara a componentilor; drama din familia lui Neil Peart a fost o stire intre altele; habar n-am de aventurile si distractiile fiecaruia dintre componenti. La privirea inevitabil retrospectiva fata de-o asemenea cariera, impresioneaza faptul ca trioul a ramas unit, intr-o vreme cind alte trupe au ajuns relicvele propriilor statui. Daca adaugam influentele poetice de clasa (de la Whitman la T.S. Eliot, Robert Frost etc.) pe care Peart le asimileaza in versuri, avem chiar imaginea unei formatii-cult, cu care ne putem afisa in cercuri selecte…
Dar asta asculta si „gasca” prietenului care mi-a adus caseta filmata in Londra. Link-ul s-a facut cind mi-am amintit ca Geddy Lee si Alex Lifeson sint pseudonimele unor barbati care apartin poporului ce-a definit diaspora ca izbinda. Numele lor adevarate nu le mai transcriu…