Bunavestire n-a mai venit de atunci niciodată. De opt ori în zadar solarengo și pe pământ numai noaptea.
A trecut de miezul nopții, e deja ziua de mâine, s-a lăsat ceața și ea aleargă de la un spital la următorul spital întrebând brancardierii, ambulanțierii, asistentele, infirmierele și medicii năuci: l-ați văzut pe fiul meu?, e un băiat de douăzeci și șapte de ani, are o cicatrice mică deasupra ochiului stâng, l-ați văzut pe fiul meu, l-ați văzut pe fiul meu, e 31.X.15 și nu mai e timp.
Și el aleargă de la un spital la următorul spital, arată ca un vapor doborât de furtună: ați văzut-o pe fiica mea?, are douăzeci și trei de ani, părul șaten și o cicatrice mică deasupra ochiului drept, ați văzut-o pe fiica mea, ați văzut-o pe fiica mea, e 31.X.15 și nu mai e timp.
E aproape dimineață și fiul ei a murit și fiica lui a murit și ei sunt pe coridorul aceleiași lumi descompuse, el își poartă mâna pe linia verde care desparte peretele spitalului în două, ea sprijină cu capul zidul unui spital ridicat pe vremea dictatorului și ea nu mai vede decât lacrimile și cuvintele au devenit în noaptea aceea urlete și s-au înălțat la ceruri și apoi peste ea a coborât tăcerea și peste el a coborât tăcerea și fiul ei e mort și fiica lui e moartă. Și nu mai e nimic frumos de povestit mai departe și de atunci e mereu noapte.
Zilele trec, deși nu mai au nici un rost, el poartă o barbă care îl îmbătrânește cu treizeci de ani, e barba albă a unui sfânt care și-a pierdut credința, ea coase goblen și privește fără să vadă cutia cu maimuțe, tot circul și toată cruzimea din cutia cu maimuțe, toți oamenii calculați și îngrozitori care vor să pună mână pe putere, putere!, putere!, și inginerul horticultor încearcă în felul lui să nu își piardă mințile de durere și o dată pe săptămână vizitează o damă și apoi se întoarce acasă zdrobit de rușine, orfan de fiul său, și zilele trec, deși nu mai au nici un rost.
Viața se sfârșește cu moarte, dar moartea ne oprește uneori viețile fără să ne ucidă și de atunci e mereu sfârșit de octombrie și lumina n-a mai răsărit niciodată, ea n-a mai spus niciodată cuvântul solarengo și el nu a aflat niciodată cuvântul ei secret, și nu există evadare din istoria noastră și poveștile nu mai au final fericit și degetul nostru se ridică împotriva mâinii sale invizibile care de zeci de ani ne trage sforile ca unor păpuși rămase fără suflet și mâna sa nu se apără, istoria e și mai veche, istoria e atât de veche și nu mai avem curajul să mergem atât de departe înapoi în noi, în timp, și mâna sa vinovată ne ajunge, mâna sa vinovată ne spală de păcate și ne sparge oglinda și ne lasă mereu inocenți în fața nedreptății.
E mereu octombrie, suferința nu e decât rareori numai în inimă, el învață acum să trăiască purtând sângele necunoscuților, fiindcă oamenii nu te lasă să mori nici când sari de la etajul al VI-lea, oamenii te țin la perfuzii, în viață, îți prind oasele cu șuruburi și îți spun că sunt alegeri pe care le face numai Dumnezeu. Ea merge în fiecare duminică la cimitir și numai atunci știe cine e. Și nu mai e nimic frumos de povestit mai departe.