De la Deko Cafe-ul lui Dan Chișu, unde s-a născut stand-up comedy-ul autohton la începutul anilor 2000, la Club 99, Comics Club Stand-up Comedy ca să pomenesc numai câteva dintre cele mai cunoscute spații dedicate, toate în București, genul acesta de reprezentație comercial-umoristică a ajuns foarte aproape de cotele mersului la teatru, pe anumite segmente devansându-l.
Cel mai recent barometru de consum cultural susține cu cifre că în România divertismentul ține topul din perspectiva participării la spectacole (45 la sută), urmat de teatru (32 la sută). Frecvența mersului la spectacole cel puțin o dată pe an arată că 32 la sută sunt atrași de teatru, 24 la sută, de varietăți, iar 21 la sută, de stand-up comedy.
Pionierii autohtoni ai branșei – Bobonete, Teo, Vio și Costel – au descoperit pe filiera entertainment-ului american o nișă care s-a extins relativ rapid și a năpădit nu doar cluburi specializate, ci și săli cu mii de locuri care se umplu, la un preț al biletelor mult mai mare decât acelea ale teatrelor.
Divertismentul de televiziune a coborât continuu standardele, influențând mediul general de receptare, iar starea se resimte și în sălile teatrelor: ce titluri fac full house, la ce anume reacționează publicul. Se râde, de regulă disproporționat, la cuvinte decoltate, la gesturi și situații șarjate și mai puțin la subtilități sau subtexte minim-culturale. În goana după rating, micul ecran a făcut concesii de gust până la nivelul fotoliului din sufragerie și chiar mai jos, la acela al scaunului din birt sau al șanțului, doar pentru a se salva de la clicul care comută pe alt canal.
Nu poți respinge ceva ce nu cunoști
Stand-up comedy are formule, practicieni și vedete în întreaga lume. Paradisul e SUA, unde a devenit o industrie foarte bine organizată (de la baruri pentru amatori unde vin scouter-i, la standarde de priză la public – succesul începe de la minimum 75 la sută din timp râs la o sesiune de 20 minute –, la cuantificarea tipurilor de glume – 11 la număr–, și la festivaluri specializate). Și ca să definim cât mai precis contururile genului, să zicem că Mark Twain e considerat un clasic, că Woody Allen, Robin Williams, Jerry Seinfeld, Ellen DeGeneres, Whoopi Goldberg, Eddie Murphy s-au lansat astfel. Dar că există și milioane de anonimi care își încearcă norocul în bărulețe obscure unde se căznesc să amuze audiența.
Nu poți respinge ceva ce nu cunoști, așa că m-am documentat puțin în privința acestui tip de spectacol comercial în care un comediant face poante după poante stând în picioare în fața unui public. Specialiștii zic că primele minute sunt cruciale în această formă foarte liberă de comedie, care înseamnă de fapt un scenariu monologat plin de glume, mici istorii, anecdote al căror scop exclusiv sunt aplauzele cât mai dese și hohotele de râs, estimate, dacă vrei să fii de succes, la 4-6 râsete pe minut. Altfel te-ai ars!
În absența decorurilor, a costumelor ori a altor elemente specifice scenei de teatru (deși comicii de stand-up pot apela la recuzită, unii fac numere de magie ori se ajută de muzică), ceea ce contează e materialul comic și histrionismul protagonistului. Fiecare are stilul propriu: preferința pentru o anumită zonă tematică, maniera de a zice glumele, inflexiunile, privirea, pauzele, carisma, legătura cu sala.
Deocamdată stand-up-ul nu poate absorbi absolvenții de Actorie
Cunoaștem cu toții inși cu calități native care la un party, ieșire în oraș ori altă manieră de socializare se pricep ca nimeni alții să zică o poantă, să relateze o întâmplare trăită ori auzită. Stand-up-ul le-a dat unora dintre ei ocazia ca, pe lângă popularitatea și simpatia celorlalți, să le revină și câștiguri financiare. Unii au și studii de actorie, fac filme, scriu pe bloguri, fac publicistică; alții au diplome fără nici o legătură cu scena și lumina reflectoarelor (științe economice sau inginerie), dar au descoperit că anturajul îi ascultă și asta le poate asigura traiul. Lucrează ca autodidacți pe linia chimiei cu publicul, care e vitală, au invadat internetul care le-a viralizat show-urile și le-a sporit celebritatea.
La începuturi, umorul trivial le-a garantat cascade de râs, aplauze și spectatori în număr tot mai mare. În ultima vreme aria tematică s-a extins către comicul cotidian, de inspirație religioasă, soacre, tineri căsătoriți, telenovele, grupurile de părinți de pe WhatsApp etc., în general subiecte inedite, familiare, pe care le pot lua peste picior. Ce-i drept, România abundă în situații absurd-hilare.
Nu cred că, deocamdată, stand-up-ul poate să absoarbă absolvenții de Actorie. Istoria lui e prea timpurie. Specialiștii zic că peste ocean, spre care privim cu admirație și în această zonă de amuzament, e nevoie cam de un deceniu pentru ca un interpret să se profesionalizeze. La noi e încă o fază de pionierat/ empirică, iar vedetele se fabrică ceva mai repede.
E de urmărit dacă stand-up comedy-ul e o modă trecătoare (cum au fost într-o vreme trupele și campionatele de improvizație; acum au pălit, fiind absorbite ca secvență în structura unei seri de stand-up) și se va stinge ca interes al publicului sau dacă își va găsi propriile resurse pentru a se „instituționaliza“ și a deveni o mini-industrie. Vom vedea! Deocamdată e o piață în creștere, cu libertatea totală de reacție a publicului (cam ca la Globe-ul din vremea lui Shakespeare, când se aruncau spre actori nu doar apostrofări, ci și roșii sau ouă stricate), cu norme sociale permisive, fără drepturi de autor pe glume. Într-o etapă dinainte de reguli.