Așadar, după turul al doilea al alegerilor de duminică, avem iarăși un nou-vechi președinte, așa cum pare să devină obiceiul la români – ca la americani, s-ar putea zice.
După căderea regimului comunist din decembrie 1989, un singur președinte nu a reușit să obțină și un al doilea mandat după cel dintâi (și pe bună dreptate, dată fiind lamentabila lui prestație prezidențială). Mă refer, desigur, la speranța opoziției democratice din 1996, domnul Emil Constantinescu – vă mai aduceți aminte? „Cheia e la Emil.“ Doar că la Emil nu era nici o cheie.
Domnul Klaus Iohannis nu a avut asemenea probleme. Aș zice chiar că, alături de victoria în alegeri a lui Ion Iliescu din 1990, aceasta a fost cea mai lejeră și mai sigură victorie în campaniile electorale prezidențiale din scurta istorie a alegerilor noastre libere. Dacă mi s-ar fi propus să pariez o sumă oarecare pe domnul Iohannis la aceste alegeri, aș fi făcut-o fără ezitare. Sigur, ar fi fost o sumă modică, fiindcă nu-mi place să risc, dar n-aș fi mizat nici măcar un leu pe vreunul dintre contracandidații săi.
De altfel, nici nu cred că vreunul dintre ei sau dintre partidele pe care le-au reprezentat a sperat vreo clipă în victorie. Candidatul alianței USR/PLUS spera, în cel mai bun caz, să intre în turul al doilea, eliminând-o pe candidata PSD și stabilind astfel o premieră în istoria alegerilor noastre prezidențiale: un tur doi fără social-democrați, marcând simbolic (doar simbolic) diminuarea spre insignifianță a partidului ce a marcat istoria noastră recentă. N-a reușit, ceea ce arată că, în ciuda entuziasmului cu care a fost întâmpinată realegerea lui Klaus Iohannis, mare lucru nu s-a schimbat în peisajul electoral românesc. Cu un PSD în degringoladă după retragerea la răcoare a lui Liviu Dragnea, liderul ce-l definea în ultima vreme, această organizație – căci n-a fost niciodată un partid – s-a concentrat mai degrabă pe luptele interne. Doamna Dăncilă a fost un candidat cu șanse sigure la înfrângere, o înfrângere asumată de „greii“ PSD, fie cu un soi de resemnare mioritică, fie cu voluptate. Cum social-democrații oricum nu aveau un candidat capabil să-l înfrângă pe președintele „neamț“, de ce să nu profite de ocazie și să-i netezească fostei pupile a lui Liviu Dragnea drumul spre prăpastie? Iar ulterior, după mazilirea ei previzibilă din fruntea partidului, să reorganizeze partidul post-Dragnea și fără Dragnea.
Așadar, domnul Iohannis a alergat mai degrabă de unul singur, iar refuzul său de a participa la vreo dezbatere cu contracandidații săi arată că știa foarte bine asta. Era câștigătorul previzibil, cel mai agreat de electorat dintr-un grup de candidați căldicei, neinteresanți, greu de remarcat. Probabil că am asistat la cele mai plictisitoare alegeri prezidențiale din ultimele trei decenii – și până și asta i s-a potrivit mănușă lui Klaus Iohannis, un personaj placid, sec, monoton, al cărui principal atu în ochii electoratului majoritar a fost faptul că e etnic german. Nu vorbește el mult, ca Traian Băsescu, nu e eclatant, popular, gălăgios, șmecheros, ci – așa, mare și grav – stă și, din când în când, emite sentințe plate, de tipul „dacă n-o să fie rău, o să facem să fie bine“. Dar mai degrabă tace și face, doar e neamț, nu?
Nu sunt foarte sigur că e tocmai așa. Domnul președinte îmi amintește ades de bancul acela cu ciobanul: „Ce faci, bade, șezi șî cujeți?“ „Ba, numa’ șed“. De multe ori am avut exact această senzație: că președintele nostru numa’ șede. E drept că, văduvită de multe dintre atributele pe care le-a avut pe vremea predecesorilor săi, funcția prezidențială oscilează azi între reprezentativ și decorativ. Însă și asta i se potrivește foarte bine domnului Iohannis. Și, oricât aș ricana, știu bine că a fost cea mai potrivită alegere – din setul de candidați oferit acum, desigur.
Dar nu cred că alegerea lui va influența radical evoluția României – cu atât mai puțin în tandem cu un guvern liberal, un partid din vechea gardă care are mai multe în comun cu PSD decât ar vrea s-o recunoască.
Așadar, va fi cum a fost și până acum, iar dacă n-o să fie rău, o să se rezolve cumva să fie bine. Muzica!