Cum dau peste discul despre care scriu câteva cuvinte?
Nu e o chestiune stresantă. Rareori se întâmplă să nu „simt“ nici un subiect până în ultimele ore dinaintea orei ultime admise pentru expedierea textului. În majoritatea săptămânilor „materia“ muzicală prisosește.
Știu că alegerea înseamnă evidențiere, chiar dacă vânzările discului abia îl scot din anonimat. Importantă e, cred, starea de spirit în care mă trimite audiția. Și, de bună seamă, ceea ce rămâne după audiție. Recunosc, însă, că după multe stări de efuziune, irigate sau nu cu licori ajutătoare, din vâltoarea cărora țâșnesc fraze exaltate, elogii fără măsură, filosofări amețite și tot tacâmul, nu reușesc să adun mai nimic interesant.
Dar ce este muzica, dacă nu entuziasmul, dezamăgirea, tristețea, bucuria, angoasa și beatitudinea unei clipe definitiv trecătoare?
Deschid PC-ul dimineața, alături pun cana de ceai cu aromă de cătină și răsfoiesc paginile imensei cărți oferite de universul internautic. Din multe locuri primesc înștiințări despre noi apariții muzicale. Niciodată nu le voi putea asculta pe toate. E o tristă constatare că timpul nu ajunge pentru câtă muzică este. Sfidez orice urmă de pretenție valorizantă, tot ce vreau e să asimilez și să trec într-o altă dimensiune. Iar dacă inspirația de moment se potrivește cu așteptarea mea inconștientă, nu mai pot controla ceea ce urmează. Și cer iertare preabunului cititor că nu reușesc să-i transmit șocul euforic, recepționat gentil prin difuzoarele mărunte de sub monitorul colorat. Dar știu că, la rândul lui, cititorul poate găsi și trăi o stare similară, în caz că asta își dorește. Artistul și-a imprimat strădania pe un disc, pe o coloană sonoră; un mânuitor de aparat video a decupat performanța într-un film distribuit pe face-tube; susținătorii, grupați tematic sau risipiți aiurea, o susțin; fără dorința receptorului, totul pică într-o imensă nepăsare. Asta e lumea de azi. Iar Angel Forrest nu-și face iluzii că poate să o schimbe. Doar cântă despre fapte și oameni. Și cântă frumos.
Am descoperit-o aici: www.youtube.com/watch?v=unVLKcUD3nw. Site-ul personal (cam neglijent realizat), lista de albume, ceva biografie, secvențe din fiecare piesă a discurilor, inevitabilul Spotify care ne scutește să acumulăm cutii peste cutii cu discuri de policarbonat – informația se găsește din plin, încât să vă faceți o idee și chiar să o plăceți pe această canadiancă de vreo 50 de ani. Mi-e jenă să scriu că îmi pare amuzantă izbitoarea asemănare facială cu solistul trupei The Who, Roger Daltrey, dar o scriu, pentru că este un fapt, nu o judecată. Părul ei este brun-roșcat; al lui blond. Sigur, nu asemănarea i-a determinat să cânte, nici nu le-a egalizat succesul, dar… Mă întreb dacă o fi existând pe undeva o genă comună și la ce mi-o fi folosind să știu asta!
Am petrecut câteva zile plăcute alături cu muzica blues-rock dulce scrâșnită de Angel Forrest, ajutată din răsputeri de – cum scrie pe coperta discului din 2012, Mother Tongue Blues – „my husband, my love, my partner and my best friend“ Denis Coulombe, muzician polivalent, retras parcă în umbra explozivei sale soții, la fel ca și ceilalți membri ai „familiei“. Am văzut clipurile accesibile pe internet. Acești canadieni au cam tot ce le trebuie ca să-și atingă visul, deloc de neatins într-o industrie teribil de concurențială. Iar Angel Forrest are și vocea potrivită. Strădania de a o imita pe Janis Joplin este inutilă. Timbrul amintește, într-adevăr, de al fabuloasei texane. Dar Angel n-are sclipirea genială, nici sămânța autodistructivă ale predecesoarei. Și epoca actuală diferă complet de ce-a fost acum jumătate de veac.
Recentul disc, Hell Bent with Grace, vine să încununeze o carieră angelică de peste 30 de ani. E grațios, nu nesăbuit!