Unda ecourilor generate de articolul consacrat stand-up comedy-ului m-a îndemnat să revin la subiect și să încerc o deslușire retrospectivă, atât cât e posibil într-o rubrică de săptămânal, a ce s-a petrecut cu entertainment-ul autohton al deceniilor de libertate.
Teatrul e unul dintre furnizorii de divertisment ai oricărei piețe culturale (și, vrem, nu vrem, trebuie să ne acomodăm la această perspectivă de analiză a echilibrului între ofertă și cerere) prin titlurile din registrul comic ori prin așezăminte specializate (teatre de comedie sau secții de varietăți). Apetența pentru zona culturii de relaxare e semnificativă, iar instituțiile de spectacole (publice sau private) trebuie să ia în serios misiunea estetică de a o satisface la un nivel care să contrabalanseze asediul sferei comerciale, fie ea live (precum spectacolele de stand-up) sau pe micul ecran.
E util să zăbovesc asupra divertismentului așa cum a evoluat în televiziuni, întrucât ecranele au câștigat supremația în topul canalelor de informare și mediilor de petrecere a timpului liber. Motiv pentru care Consiliul Național al Audiovizualului trebuie să se implice mai substanțial în reglementarea acestei componente a grilelor de programe. Nu în sensul cenzurării, ci în sensul grijii pentru accesul la emisiuni ce depășesc cotele unui bun simț elementar și pentru protejarea categoriile de vârstă care ajung să le vadă.
Cum s-ar putea face asta? De pildă, prin plasarea pe cablu pe conturi decodabile doar prin costuri suplimentare sau difuzarea la ore târzii din noapte. În contrapartidă, prin obligativitatea (deloc exagerată) de a produce emisiuni de cultură generală (în acord cu spiritul timpului, în formule atrăgătoare, moderne, scurte, percutante). Micul ecran și ceea ce livrează în fiecare casă contribuie la subculturalizare mai mult decât își dau seama cei ce-l privesc. E, și acesta, un subiect care ar necesita o discuție amplă, serioasă și măsuri cu țintă pe termen lung.
Uitându-ne în urmă, fără pretenția unei istorii recente lipsite de echivoc, divertismentul s-a erodat până la rate îngrijorătoare în privința trivialității. Istoria lui postdecembristă începe bine, cu stilul de succes al grupului Divertis, cu glume ce ironizau în principal cotidianul politic, imaginate de un grup de umoriști care, într-o primă fază, își scriau singuri textele, compuneau muzica și susțineau scenic scenariile alcătuite din serii de numere comice. Fără să fie de meserie, aveau datele native și un rodaj în ani de exercițiu de umor studențesc ante-1989.
Devalorizarea comicului ca registru
Emisiuni de televiziune, mai ales, până prin 2016, spectacole live în toată țara în săli cu sute de locuri care se dovedeau neîncăpătoare, DVD-uri, casete audio, postări pe internet etc., fenomenul și-a atins limitele într-un deceniu și jumătate. Divizarea grupului, incapacitatea de a se reinventa, degradarea continuă a gusturilor de consum casnic via televizor în condițiile promovării cu orice preț în numele sfântului rating a variantelor mai populare, foarte probabil și nu în ultimul rând, presiunea politicului au dus treptat la estomparea prezenței lor până la ieșirea completă din grile.
Divertis sau încă activul Vouă, și el un grup de tip studențesc (fondat în 1982) sunt promotorii unui umor care distrează, dar stârnește și gândirea critică prin satiră, generând stări de spirit ludice, cu ironii deștepte, nejignitoare. Locul a fost ocupat pe ecran de Vacanța mare, de sitcomurile La bloc, Las Fierbinți etc., cu vulgaritate afișată în temele abordate și tratarea lor, lipsă de calitate a umorului, grosolănie, exagerare în interpretare, construind vedete de mucava. Poantele grobiene, stânjenitoare, scălămbăiala, insinuările decoltate, nerozia, primitivismul stilistic au deschis calea indecenței și necuviinței difuzate în prime time. Efectele sunt perverse, de durată și profunde: devalorizarea comicului ca registru și a comediei ca gen, prostirea populației.
Musicalurile, tendință a ultimelor sezoane
Efecte contra naturii au apărut rapid: în loc să avem actori care să mențină ștacheta acolo unde i-ar fi locul, comedianți precum Mihai Bendeac (care, da, e absolvent de UNATC, dar își datorează celebritatea divertismentului TV) ajung să joace în spectacole de teatru sau să regizeze pentru scenele din București, întrucât numele lor e magnet pentru niște categorii de spectatori (cea mai nouă producție e Nunta lui Krecinski, Teatrul de Comedie, 2019, în care Bendeac și joacă). Captiv în clișeele sterilității comice, nu a fost remarcat de critica de teatru.
Cum stăm cu divertismentul cultural specializat ca misiune? Teatrele de revistă, estradă și varietăți sunt cvasi-inexistente. Au rămas doar Teatrul „Constantin Tănase“ din București, secții de revistă la Teatrul Municipal Baia Mare și Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești, iar explicația e simplă: sunt costisitoare (orchestră, ansamblu coregrafic, costume și decoruri strălucitoare). O tendință a ultimelor sezoane, musicalurile (printre preferate sunt Scripcarul pe acoperiș, Bună seara, domnule Wilde!, West Side Story, Full Monty etc.) reușesc să reacrediteze amuzamentul elevat.
Inventivitatea glumeață e preferabilă întotdeauna râsului prea puternic, care, de fapt, omoară comicul. În acest spirit, Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Alex Ștefănescu practică genul spectacol-concert. Artiștii concertează și în cluburi, dar lucrează și pentru scenă producții teatrale surprinzătoare în planul imaginarului, al lirismului impus de muzică și dublat de sarcasmul inteligent din versuri. Chiritza în concert (Ada Milea la Teatrul Național din Cluj Napoca), Orașul (Bobo Burlăcianu, Bobi Dumitraș, la Teatrul Luceafărul din Iași), Ziua necunoștinței (Alex Ștefănescu, Unteatru din București) sunt exemple elocvente.