Nu de mult, Florian Baiculescu nota pe buna dreptate, in „Observatorul cultural”, ca nume ale maestrilor muzicii ramin ascunse sub genericul firmei cvartetelor, intrebindu-se cine mai sta sa urmareasca din cine se compuneau formatiuni celebre ca Vegh sau Rose, ori evolutia componentei altora la fel de prestigioase, ca Julliard si Amadeus. I-as raspunde amical ca e suficient sa urmaresti reviste precum „Classic Record Collector”, pentru a vedea ca marile cvartete nu au cazut chiar in uitare. Numele amintite cer si o precizare: ele intra in doua categorii diferite, mari cvartete in care virtuosii s-au succedat frecvent pe parcursul existentei lor (Rose, Budapesta, Julliard) si altele in care componenta a ramas practic neschimbata, de-alungul mai multor decenii (Busch, Amadeus, Italiano, Vlach).
Alban Berg-ii fac parte din aceasta ultima categorie, caracterizata de o unitate de stil pe durata lunga, radacini si spiritualitate comune. Creat in 1970, cvartetul a avut o componenta neschimbata din 1980 si pina la moartea altistului lor in 2005. Mai mult, membrii sai provin din aceeasi scoala de vioara, elevi ai profesorului Franz Samohyl, (1912-1999), prim violonist al Filarmonicii din Viena din 1936 pina in 1965 si lider al unui cvartet omonim.
Gunter Pichler, nascut in 1940, a fost intii prim violonist al Orchestrei Sinfonice din Viena si apoi in Solistii din Viena, inainte de a deveni profesor la Musikhochschule. Thomas Kakuska, de aceeasi virsta, i s-a alaturat in 1960 la Solistii din Viena, a fost prim violonist al Cvartetului European si altist al Trioului de coarde din Viena. Gerhard Schulz, nascut in 1951, vioara a doua a cvartetului din 1978, cind l-a inlocuit pe Klaus Maetzl, a luat lectii si cu Sandor Vegh si a fost violonist in Trio-ul de coarde din Salzburg si in cvartetul din Dusseldorf. Violoncelistul Valentin Erben, nascut in 1945, a studiat muzica de camera cu Joseph Calvet (prim violonistul altui cvartet celebru), violoncelul cu Andre Navarra si a devenit el insusi profesor la Musikhochschule.
Intrebat intr-un interviu despre referintele lor, Gunter Pichler numea cvartetul Busch ca referinta suprema, iar dintre contemporani Amadeus si Julliard. Primul violonist insista insa, intr-un interviu cu „Harmonie-Diapason”, ca a asculta o interpretare de foarte mare clasa este doar un test, nu o comparatie, cvartetul sau revedincindu-si intotdeauna individualitatea. „Este clar ca primul violonist din Amadeus are un vibrato mult mai larg decit al meu, dar cum sa le compari, acesta este insusi sufletul interpretului. Tempi Amadeus-ului sint practici identici cu ai nostri…, in schimb mi se pare ca ei cinta mai «orchestral», ca diferentiaza mai putin vocile principale si secundare.” In ce ii priveste, spunea Pichler, „noi credem ca arhitectura este intotdeauna mai importanta decit detaliul si ca restituirea amploarei, a nobletii unei structuri, pastrind simplitatea si naturalul, este tot ce e mai dificil”.
Alban Berg-ii au fost intotdeauna atasati si au reprezentat un „spirit vienez” pe care Pichler il caracteriza drept „un amestec al gustului pasionat pentru analiza si al unei atractii spre dulceata si frumusetea sunetului”. In cautarea unitatii sunetului, preciza el raspunzind intrebarilor lui Yves Petit de Voize, cvartetul Alban Berg nu este de parere ca trebuie sa aiba patru instrumente provenind de la acelasi lutier. Instrumentele trebuie doar sa respecte exigentele sonore ale unui cvartet: „sa se acordeze in materie de timbru doua cite doua, prima si a doua vioara, de o parte, viola si violoncelul, de alta. Asa se face ca al doilea violonist a schimbat de mai multe ori instrumentul sau pentru a-l face sa corespunda mai bine caracteristicilor instrumentului meu. In plus, violoncelul cvartetului nu trebuie sa aiba aceleasi caracteristici cu un instrument de solist: trebuie sa fie, mai ales, bogat in sunetele grave”.
Cvartet exemplar prin exigentele interpretilor sai, Alban Berg poate fi ascultat astazi cu aceeasi placere in cele doua faze ale evolutiei sale, cea a inregistrarilor de studio si, din 1989 incoace, a aceluiasi repertoriu, exclusiv in inregistrari de concert, live. Repetarea, pentru un public larg, a evenimentului „unic” pe care il reprezinta un concert a fost una din motivatiile schimbarii de atitudine produse incepind din 1988. Gunter Pichler este de parere ca inregistrarea live nu inseamna renuntarea la „perfectiunea” interpretarii in studio. „Este fals sa spui ca un artist poate fi mai bun pe disc decit este in realitate. Intii este o limita in timp pentru aceste inregistrari, iar in al doilea rind exista o informatie negativa…, tensiunea rezultata din ascultarea propriilor erori.” Si aceasta deoarece „prin ascultarea propriilor slabiciuni, prin intensificarea propriilor exigente, se ajunge foarte repede la limita capacitatilor reale” ale artistului. „Tensiunea concertului este, intr-o masura, mai destinsa, percepi inca o anumita libertate, chiar daca inima bate foarte tare… In studio asa ceva nu exista. Ideea esecului este de negindit.”
Nu sint multe cvartetele ale caror reflectii publice pot face obiect de studiu, de scoala, ca in cazul Alban Berg si, cred, faptul le va da un plus de perenitate. Disolutia cvartetului, cu certitudine, nu inseamna si disparitia sa. Ascultati-i…