Mi se întâmplă deseori să găsesc cu greu tonul potrivit, expresia corectă și metafora adecvată despre un disc nou intrat în biblioteca inimii mele.
Când muzica auzită exprimă perfect ceea ce simt, la ce ar mai trebui cuvinte? Și muțenia este, de bună seamă, un fel de a spune ceva, ba chiar traduce nu știu ce filosofie, după apoftegma cunoscută. Lăsând muzicii locul de sus, meritat, în ierarhia artelor, i-am face, totuși, un afront impardonabil să nu vorbim despre izbânzile sale, materializate în vreun opus. Chiar de-am da cu bâta-n balta banalităților, e mai bine să o spunem, decât să intrăm fără voie în conspirația tăcerii care îl omoară pe orice creator de artă. Iar muzicienii sunt printre cei mai sensibili la acalmia receptorilor.
Între multele aventuri sonore girate de Steven Wilson se numără și proiectul no-man, pus pe note cu Tim Bowness. Pe Wilson îl cunoaște o lume întreagă de ascultători pretențioși.
Dacă nu e cel mai influent și important rocker în activitate, se poate afirma că deține supremația la inventivitate și finețe. Iar productivitatea sa îi uimește până și pe audiofilii mofturoși, dar atotcunoscători, situată fiind la foarte înalt nivel. A condus mulți ani grupul de rock progresiv Porcupine Tree, indiscutabil între primele zece ale unui gen care nu duce lipsă de talente (neapărat inovatoare, fiindcă geniu e greu să fii). A remasterizat discuri „clasice“ ale mai vechilor maeștri, de la care continuă să învețe despre rockul adevărat. A readus la viață albume uitate sau neglijent făcute, dându-le o strălucire nesperată nici de realizatorii lor. Compozițiile neconvenționale pop-progresive i-au adus cuvenitul triumf personal, stârnind controverse între fanii inclemenți.
Tim Bowness este un solist vocal, poet și compozitor cu interese foarte diverse muzical, de la pop la experiment. A cântat în multe trupe, mai degrabă obscure, și a participat la proiectele altor muzicieni de excepție, ale căror piese scapă de chingile hitului de top cu difuzare populară, fără a-și pierde farmecul și antrenul. O exemplificare pentru acest fel de muzică este chiar ultima secvență de pe primul disc no-man – Loveblows & Lovecries (1994), Heaven’s Break. Circa 4 minute de poem șoptit, în delicatul acompaniament al câtorva instrumente, între ele evidențiindu-se litania viorii lui Ben Coleman. Lenta sedimentare a cristalelor unei stări de reverie stelară sfârșește brusc, la fel ca o cădere din cerurile sparte, pomenite în titlu. Bine primit de iubitorii frumosului, albumul nu putea să ajungă pe primele locuri în hărmălaia grunge, dar e proaspăt și azi, când stelele și sferele epocii s-au spulberat. Să notăm că într-o perioadă ce părea propice relansării luptei civico-politice, no-man cânta despre… dragoste! Dar făcea asta într-un fel care nu i-a adus nici statut de star pentru o zi măcar, nici consacrare în rândul iubăreților de toate felurile urcați în cotiga țipător multicolorată ce străbate anual bulevardele toleranței intolerante. Explicația e simplă: no-man făceau muzică, nu propagandă.
Și muzică fac și acum, pe albumul (insuportabil de scurt, circa 35 minute!) Love You To Bits (2019, Caroline). Aparent, ai crede că n-a trecut un sfert de veac de la primul, menționat mai sus. Domină ritmurile pop-rock electronice, valsează eteric sonorități ambientale de cea mai distinsă extracție, fuziunea diverselor genuri se răsucește într-un puseu de anormală visare ce nu-ți lasă nicio clipă de respiro. Lirica poate fi obiect de studiu critic, texturile armonice țin de mirajul luminii răsfrânte în sfera cu fațete multiple. Steven Wilson & Tim Bowness au găsit, după 11 ani, alt moment de inspirație fastuoasă. Chapeau bas!