Azi scriu despre alte două noi filme românești care au ajuns pe ecrane. Ambele merită văzute.
Zavera, al treilea lungmetraj al regizorului cu cel mai greu de scris nume din istoria cinematografiei române, Andrei Gruzsniczki, e o dramă despre trădare, plasată în România zilelor noastre (cu precise și autentice detalii de atmosferă), dar care ar putea avea loc oriunde. Filmul are acea calitate de timp suspendat și de substanță abstractă pe care o dau și filmele lui Antonioni sau Kieślowski, inclusiv cu componenta morală pe care polonezul a exploatat-o în filmele lui.
Existența împlinită a unui bărbat prosper, care are o familie frumoasă și un job la o firmă pe val (Dorian Boguță) e dată brusc peste cap de moartea accidentală a celui mai bun prieten (Șerban Pavlu), chiar în compania lui. Treptat, eroul descoperă detalii care îi tulbură imaginea despre prietenul său, precum și echilibrul propriei existențe. Prietenul nu era atât de integru pe cât îl considera, iar această trădare pe mai multe planuri reverberează în viața lui interioară, deși continuă să se comporte ca un om echilibrat.
Andrei Gruzsniczki (de)construiește cu calm lumea interioară a eroului, folosindu-se inspirat de muzică (și de matematică, după cum declara în interviul acordat SDC). Zavera intră pe o zonă care e insuficient populată în cinematografia română, cea a dramei psihologice care nu e neapărat și una socială, care are o anumită calitate intelectuală, primind uneori și accente de thriller.
Dorian Boguță (dacă nu mă înșel, e la primul rol principal) se descurcă perfect în postura unui tip benign și de treabă, dar care poate ascunde secrete, dezvăluind chiar o latură violentă, neașteptată. Ioana Flora, în rolul soției, sporește misterul dinlăuntrul conflictului interior. Regizorul (coscenarist împreună cu Mircea Stăiculescu) hrănește cu lingurița tensiunea dindărătul fiecărei scene și n-o lasă să se acumuleze vizibil. Ce păcat că această tensiune ținută cu mâna pe fibră se risipește spre final, când scenariul optează pentru o rezolvare de situație care poate închide circular filmul, dar lasă spectatorul cu frustrarea că ceva nu s-a descărcat complet la borne. Totuși, Zavera rămâne un film îngrijit, intelectual, foarte atent la muzică și la relația ei cu narațiunea (Quod Erat Demonstrandum, precedentul film al regizorului, era mai mult vizual). Muzica lui Erik Satie interpretată de Cristian Lolea (care a compus și muzica de la final) e inspirat aleasă pentru a se întrepătrunde cu foliile dramei eroului, acoperind și dezvăluind o realitate interioară care refuză să se expună complet.
Cutii de timp
Probabil că, pe măsură ce trece timpul, Nora Agapi găsește tot mai multe sensuri în lungmetrajul ei de debut, documentarul Timebox, care inițial se dorea doar un portret al tatălui său, Ioan Matei Agapi, cu care are o relație foarte specială. Ieșeanul Ion Matei Agapi e și el fotograf, tatăl său a fost tot fotograf, Nora Agapi a studiat la UNATC imagine de film și fotografie. E ceva legat de timp, de capacitatea imaginii de a stoca timpul și de a-i transmite esența în acest documentar care aparent se ocupă de problema locativă a tatălui forțat de primărie să părăsească apartamentul închiriat cu 40 de ani în urmă. Acest apartament i-a fost spațiu de locuit, spațiu de lucru și depozit pentru valoroasa arhivă foto-video, și tot aici a locuit și regizoarea.
Lucrul care probabil trece primul rampa și intră direct la inima spectatorului e această reflecție despre trecerea timpului care e, de fapt, filtrată de relația tată-fiică, cu toată moștenirea pasiunii pentru imagine și cu punctele în care trecutul li se intersectează. Tatăl e, clar, idolul fiicei, care îl urmărește și azi cu ochi de îndrăgostită. Văzând filmul, îi dai dreptate. Ioan Matei Agapi e realmente un personaj de cinema, un tip care întotdeauna a trăit libertatea în propriul său cap, chiar și în comunism. Libertatea interioară a fost unitatea de măsură pentru istoria personală și colectivă, și aici stă tragismul poveștii – că la bătrânețe, ca în Greierele și furnica lui La Fontaine sau Balada unui greier mic de Topârceanu, el trebuie să dea socoteală pentru că nu s-a învrednicit să adune „o grăunță cât de mică“, așa cum fac majoritatea oamenilor. Deși pune în discuție relația pe care tatăl a avut-o cu comunismul (tatăl a filmat și vizitele de lucru ale lui Ceaușescu), filmul dă până la urmă de înțeles că libertatea interioară care transcende epocile are prețul ei.
♦ Zavera – de Andrei Gruzsniczki, cu Dorian Boguță, Ioana Flora, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu
♦ Timebox – de Nora Agapi, cu Ioan Matei Agapi, Nora Agapi