Ani de zile am ezitat să ascult cu atenție și să scriu ceva despre albumele grupului Tool. Și sunt doar cinci! Nu-mi dau seama dacă la mijloc o fi vreo chestiune subliminală, deoarece nu am prizat deloc rockul grunge.
Tool, evident, nu se încadrează în genul pomenit, însă primul lor album, senzaționalul Undertow, apărea chiar în 1993, când furtuna de „mizerie gălăgioasă“ era în toi și nu puteai respira de atâta praf – grohăiai, tușeai, scuipai, vomai etc. Nu am contestat niciodată izbânzile trupelor pure grunge; mi s-a părut doar că revolta adepților „stilului de viață“ respectiv (pentru că a bântuit așa ceva!) e superficială și cumva imorală: tinerii aceia aveau totul la dispoziție, și totul le displăcea! Inevitabil, comparam situația lor cu a năpăstuiților de dincoace de Zid, și nu-i credeam. Ce știam eu despre viața celor de dincolo? Mai nimic. Văd că noile generații din fostul lagăr frecventează un palier similar de revoltă și refuz, li se spune hipsteri sau corporatiști și sunt invidiați că au ceea ce părinții lor nici nu visaseră.
Mișcarea rockului în anii 1990 a tras, cam forțat, și grupul Tool în siaj. Nu foarte convenabil pentru valoarea muzicii sale, cu toate că succesul de critică și vânzările de discuri dintr-o perioadă sau alta ar contrazice constatarea. Unui neatent ca mine i s-a părut că Tool se înscrie grunge-lui. Altora, permanent treji, li s-a fixat în lemnul din creier cuiul termenului nu-metal, un subgen rock polizat cu șmirghel grunjos și de acești patru americani din Los Angeles: Adam Jones, chitări; Danny Carey, tobe; Maynard James Keenan, voce; și Paul d’Amour, înlocuit după un timp de Justin Cancellor, la bas. Cvartetul este același până acum, când a editat, după 13 ani de tăcere, al cincilea album: Fear Inoculum (2019, RCA). Dar ce album!
L-am ascultat de mai multe ori, de când a fost disponibil online. Sigur, am scormonit mormanul de CD-uri ca să găsesc precedentele discuri, cine știe de pe unde procurate. Audiția mi-a dat peste cap prejudecata mai sus amintită. Era previzibil. Știam că trupa este valoroasă, nu degeaba succesul se ține scai de ea. Și mai știam că n-are cum să stea de(o)parte de mine, după ce am aflat că vocalistul Keenan este component al trupei Puscifer, albumele căreia mi-au electrocutat percepția în anii trecuți. Nu pretind că am înțeles tot ce vor să (ne) spună rockerii pe care unii îi consideră „de pe vremea lui tata“ (vezi în numărul trecut al revistei articolul lui Dragoș Cojocaru, Pop sau rock? Cine domină lumea digitală). Nu ascund însă că unele detalii nu se lipesc de urechile mele, cum ar fi excesul de sunet metalic produs de toba premier. O fi pe gustul altora; pe al meu nu este.
M-a impresionat, ca pe majoritatea fanilor (o legiune imensă, credincioasă și răbdătoare), capacitatea instrumentiștilor de a face lungi solouri, cu riffuri aparent simple, ridicol de banale, aproape o joacă, iar astea să sune absolut admirabil. Ele vin parcă din timpurile de aur ale rockului progresiv, dar cu enorm de multă forță și dinamică, de parcă trupa ține dinadins să ne turtească sub șenila tancului sonor. Și totuși, nu lipsesc grația și finețea, nici pauzele aerisite, ca de exemplu în piesa Intension, de pe discul 10.000 Days. Ori, pe cel mai recent, ultima secvență, Mockingbeat, ce seamănă cu de mult consacratele prog-rock înregistrări din natură, prelucrate în studio. Forța trupei se adună din prea multe surse și se revarsă în prea multe direcții, încât poate deruta.
Ezitarea mărturisită la început e un fel de mea culpa. Pesemne nici nu merit catharsisul trăit…