Cel mai cunoscut critic teatral din Marea Britanie, Michael Billington, a împlinit recent 80 de ani și va preda ștafeta Arifei Akbar, începând de anul viitor. Billington a profesat mai bine de o jumătate de secol, semnătura sa devenind în timp o garanție de calitate pentru industria teatrală britanică. Pentru „The Guardian“ scrie din octombrie 1971, fiind cel mai longeviv din breasla britanică. Înainte, a semnat cronici despre arta teatrală pentru „Liverpool Daily Post & Echo“, „The Times“ și „Birmingham Post“. E o legendă vie.
Într-un articol de săptămâna trecută, Billington amintea că în peste 50 de ani de activitate critică și-a petrecut aproximativ 10.000 de seri la teatru, adică, însumat, cu puțin peste 27 de ani de zile! Citindu-l, mi-am dat seama că nu m-am gândit niciodată din această perspectivă la meseria mea. Mă gândisem mai degrabă la distanțele parcurse pentru a viziona spectacolele ce mă interesau. Am contorizat un kilometraj considerabil, iar drumurile variază de la cele câteva sute de kilometri în condiții de infrastructură de transport autohton îngrozitoare, la câteva mii dacă mă raportez la festivalurile din străinătate. Globetrotter, ce mai!
Aplaudatul în raport cu valoarea
În articolul evocat, criticul făcea o mini-retrospectivă, focalizându-se asupra a zece creații reper (un top riscant, totuși, așa asumat subiectiv cum e) și a cinci lucruri care nu-i vor lipsi. Mi s-au părut mai interesante acestea din urmă, mai ales că unele dintre ele se potrivesc și teatrului nostru.
Nu-i va lipsi lui Billington, care cu siguranță va continua să vizioneze spectacole, pentru că din profesiunea aceasta nu ieși la pensie niciodată, „aplaudatul în picioare chiar la cele mai modeste creații. Un obicei prost importat din SUA“. Care există și la noi, dar importat în trecut pe altă filieră, a comunismului de tip sovietic și a reuniunilor de partid, și conservat în prezent ca tip de răspuns necritic, a cărui corecție ar însemna aplauze în raport direct cu valoarea producției.
Am tot scris pe această temă, am încercat și practic să determinăm ajustarea reacțiilor excesive rămânând așezați la final, de pildă, cu riscul de a nu mai vedea actorii și având în prim-plan partea dorsală a celor din rândul din față. În afara unor priviri ironic-întrebătoare, prea mare lucru nu s-a reușit, schimbarea neputând să vină, evident, decât prin modelarea practicilor de receptare încă de la cele vârste mici. Aplaudatul în raport cu valoarea a ceea ce vezi e un prim tip de reacție de spectator exersat.
O altă tendință ce nu-i va lipsi lui Billington este „utilizarea microfoanelor pe scară extinsă chiar în săli de dimensiuni medii, pentru a compensa nereușita actorilor de a învăța cum să proiecteze sunetul“. Tentația a invadat și scenele din România – și nu mă refer la situațiile când microfonul este folosit pentru a imprima un efect sonor. Deficiențele de rostire cu care mulți absolvenți vin de pe băncile de studiu, un anumit dezinteres sau o comoditate ne fac să vedem tot mai frecvent microfoane lipite de obrajii interpreților sau plasate pe stative.
Închisul telefoanelor mobile nu a devenit automatism
Teatrul este o artă vie prin definiție, așa încât vocea ar trebui să fie neamplificată. În teatrul antic, actorii se auzeau perfect în amfiteatrele în aer liber, ajutați și de construcția desăvârșită pe principii fundamentale ale acusticii, și grație științei lor de a imposta vocal.
Exerciții de descoperire a vocii personale, de control vocal, de testare a propriilor limite și de extindere a capacităților, mici secrete de bază precum băutul unui pahar cu apă călduță sau ceai înainte de a susține ceva vocal, pentru a relaxa musculatura gâtului, evitarea consumului alimentelor iritante, respiratul din diafragmă, tehnici de încălzire ar trebui să devină automatisme zilnice. Utilizarea microfonului înseamnă un interpus între naturalețea vocală și un amplificator tehnologic. Microfonul schimbă tonalitatea înnăscută și imprimă nuanțe artificiale.
Se pare că nici pe alte meridiane închisul telefoanelor mobile nu a devenit încă un automatism. O altă realitate a sălilor din West End, gestul, ne informează Billington, se face cu întârziere și, uneori, sunetul aferent se aude distinct, „chiar după ce primul cuvânt s-a auzit ori prima notă din partitură s-a cântat“.
West End este districtul unde există un număr absolut impresionant de săli de teatru, un soi de Broadway londonez, ca să ne facem o imagine mai clară asupra ofertei din zonă. În 2018, 15,5 milioane de spectatori au vizionat acolo spectacole, la un preț al biletului destul de piperat, atingând câteva sute de lire. Supranumit Theaterland, perimetrul include circa 40 de săli unde poate fi urmărită o varietate surprinzătoare de producții, la Lyceum Theatre, Her Majesty’s Theatre, Piccadilly Theatre, Harold Pinter Theatre, Gielgud Theatre etc., cele mai multe administrate de organizații internaționale specializate în management teatral.
La finalul articolului din „The Guardian“, un anunț al redacției promovează evenimentul de pe 3 februarie 2020, de la Kings Place, când predarea de ștafetă redacțională se va face și printr-o întâlnire publică și o conversație între Michael Billington și Arifa Akbar. Un spectacol al ideilor critice, al stilurilor de abordare, al planurilor de viitor. Din care artiștii și publicul vor ieși mai în cunoștință de cauză. Evenimentul va fi transmis live.
LEGENDĂ FOTO: Michael Billington