Ancheta cu care „Suplimentul de cultură“ închide anul (urmează vacanța!) nu se referă doar la cele mai importante filme românești și străine pe care criticii români le-au văzut în 2019 și nici doar la evenimentele bune din peisajul autohton. Am rugat mai mulți colegi să ne împărtășească și părțile de umbră ale așa-zisei industrii de film de la noi. Dacă titlurile preferate au variat – dintre filmele românești demarcându-se La Gomera, de Corneliu Porumboiu, și Monștri., de Marius Olteanu, în privința rușinilor anului cei mai mulți critici au numit prima sesiune din 2019 a concursului de proiecte cinematografice organizat de Centrul Național al Cinematografiei (CNC), la care comisiile de evaluare au fost dubioase, iar rezultatele pe măsură.
Principalul eveniment pozitiv al anului este însă, în opinia criticilor, retrospectiva filmului românesc de la Festivalul Europalia, aflat în plină desfășurare în Belgia și țările învecinate și unde România e invitat de onoare.
Deci întrebările au fost:
– Care e, în opinia voastră cel mai bun film românesc văzut în 2019?
– Care e cel mai bun film străin pe care l-ați văzut în 2019 (nu doar la cinema, dar și în festivaluri din România sau străinătate)?
– Care a fost cel mai notabil eveniment pentru cinematografia română petrecut în 2019 – eveniment pozitiv sau negativ?
Răspunsurile, în ordinea în care au venit, sunt următoarele:
Flavia Dima
Monștri., de Marius Olteanu. Este un film excepțional, care vine în siajul acestui nou val de debuturi care s-a cristalizat în ultimii ani în cinematografia română, care reinventează formal și tematic teritoriile Noului Cinema Românesc. Pariurile formale și tematice pe care le propune aici Olteanu sunt îndrăznețe și îi reușesc cu brio – iar filmul cred că se va păstra drept o capsulă de timp a României în vremea infamului Referendum.
Vitalina Varela, de Pedro Costa. Știu că vorbesc dintr-o oarecare postură de privilegiu când numesc un film văzut în afara țării, care încă nu a ajuns aici – dar sper că festivalurile primăverii vor prelua și la noi această capodoperă târzie a lui Costa, în care laitmotivele lui prind forma definitorie.
Deși sunt tentată să numesc aici momentul anunțării rezultatelor primei sesiuni CNC a anului și indignarea absolut firească pe care acestea le-au cauzat, mă voi referi la un eveniment care nu a avut loc: Festivalul NexT. Peisajul festivalier românesc este cu siguranță mai sterp în absența lui, iar deși BIEFF-ul din această toamnă a preluat cu brio anumite responsabilități, tot mă mâhnește gândul că nu avem nici un festival important de film internațional dedicat scurtmetrajului, producând, iată, decalaje și mai mari între oferta cinefilă din România și cea din restul Europei.
Ionuț Mareș
Dintre filmele românești lăudate și cu potențial, nu am văzut documentarul colectiv al lui Alexander Nanau, care nu a avut nici o proiecție în România după premiera de la Veneția. Dar am reușit să văd un alt titlu românesc care a avut premiera internațională în acest an și care va ieși pe marele ecrane abia în 2020: Ivana cea Groaznică, de Ivana Mladenovic. Îl consider cel mai bun film românesc din 2019. Este jucăuș, dar nu lipsit și de gravitate. Este fresh, fără morgă și fără manierism. Și e admirabilă dezinvoltura (dublată de o doză de alint) cu care Ivana Mladenovic se pune în fața camerei, oferind un personaj în care amestecul indescifrabil de autobiografie și ficțiune este bulversant.
La capitolul filme străine, e foarte greu de ales un singur titlu, cu atât mai mult cu cât selecția de la Cannes a fost grozavă și nu am reușit să văd deocamdată ultra-apreciatul câștigător de la Locarno – Vitalina Varela, de Pedro Costa. Și, chiar dacă mi-au plăcut foarte mult câteva titluri de pe Croazetă (Parasite de Bong Joon-ho, Dolor y gloria de Pedro Almodóvar, It Must Be Heaven de Elia Suleiman, Bacurau de Kleber Mendonça Filho și Juliano Dornelles, A vida invisível de Eurídice Gusmão de Karim Aïnouz, Jeanne de Bruno Dumont), mă opresc totuși la Synonymes, filmul cu care israelianul Nadav Lapid a obținut Ursul de Aur la Berlin. Ca discurs politic, este extrem de percutant. Stilistic, este atât de imprevizibil și de liber, încât te destabilizează, te ia pe sus și nu știi unde te duce.
Cel mai notabil eveniment legat de cinematografia română a fost scandalul izbucnit după ultimul concurs organizat de Centrul Național al Cinematografiei (CNC). Rămâne însă de văzut ce efecte va avea răbufnirea cineaștilor pe bună dreptate revoltați.
Andrei Bangu
În 2019 am descoperit o capodoperă a cinemaului visceral-psihedelic popularizat de Coppola cu Apocalypse Now – este vorba de Monos, de Alejandro Landes, cea mai intens-cinematografică experiență a anului. Dar nu pot să trec cu vederea nici The Irishman, pe care l-am găsit deopotrivă filmul cel mai distractiv și mai contemplativ al lui Martin Scorsese, nici Portrait de la jeune fille en feu, de Céline Sciamma, un elogiu înălțat cu un înalt grad de autoconștiență dragostei romantice și filmat cu sensibilități față de pictură – desuet, poate, dar cinefilia mai trebuie sa ia o pauză de la încrâncenatul discurs politic de azi.
Mi-ar fi plăcut să se producă și să se lanseze și la noi în România filmul care să-mi întâmpine aceste diverse sensibilități cinefile: pentru visceralitate, pentru narațiune clasică executată expert, cu tușe personale, pentru romantism etc. (oricare din ele!). Am crezut că acel film ar putea fi La Gomera, dar n-a fost să fie – pe cât l-am admirat pentru cât de meseriaș a putut fi executat stilul clasic hollywoodian, pe atât de rece m-a lăsat. Nu i-aș cere lui Porumboiu sau Mungiu să dea o tură prin junglă sau (mai rezonabil) pe crestele făgărășene, dar, într-un an în care m-am cufundat tot mai tare în plictis (pentru minimalismul din ce în ce mai mediocru, pentru îngustimea cu care e judecat ce ar trebui și n-ar trebui să fie „artă“), preferatul meu este Caisă, de Alexandru Mavrodineanu, un documentar de tip musca-de-pe-perete emoționant și onest, un frate de sânge pentru Toto și surorile lui al lui Alexander Nanau și cu un final la fel de dulce-amar.
Cătălin Olaru
Indiscutabil, La Gomera, cel mai competent realizat film românesc mainstream din toate timpurile (dintr-o listă destul de scurtă, e drept, dar asta nu îi știrbește cu nimic meritele). Într-un an în care marile așteptări ale registrului light din circuitul art house au dezamăgit, Porumboiu reinventat e mai entertaining decât Tarantino și Scorsese, ambii la fel de rutinați, la un loc.
Border, în regia lui Ali Abbasi. Inteligent fără să plictisească, senzorial fără să fie gratuit, revigorant.
Dezastru mai mare decât rezultatele concursului CNC nici că se putea. Suntem pregătiți să fim din nou uimiți de creativitatea fecund-maladivă a lui Marius Th. Barna sau Șerban Marinescu? S-ar părea că da. Altminteri, ne-am fi revoltat nu doar la anunțarea rezultatelor, ci încă de când am aflat componența comisiilor de selecție. Provoc pe oricine să găsească fie și un singur articol semnat Irina Margareta Nistor sau Florin Barbu care ar putea trece, fie și cu indulgență, drept critică de film. Probabil sunt dosite undeva la loc sigur, laolaltă cu Porto Franco II, singurul documentar al Martei Marmeliuc, lungmetraj sau scurtmetraj, nu se știe. Cum a ajuns Adrian Onciu în comisia de la Ficțiune? Ce caută Dorin Todoran Rareș, al cărui site dedicat animației e un monument închinat PR-ului, într-o nouă comisie CNC? Curioasă coincidență, printre câștigători se numără, cu două proiecte, Gladiatorul și Rodrigo, Radu Nicolae, membru în consiliul director al Uniunii Producătorilor de Film și Audiovizual din România, care l-a propulsat pe Todoran în comisie. De altfel, același Radu Nicolae a mai primit finanțări pentru alte două proiecte, Mauricio și Miriam, și în 2017, când același Todoran a fost în comisie. Cât timp sunt tolerate conflictele de interese și decid compoziția comisiilor asociații-fantomă sau parazitare, precum Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual din România, Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, Asociația Profesioniștilor din Post-producția de Film, Asociația Culturală Promissum sau Asociația Scenariștilor Români, nu avem a ne plânge. Viitorul ne aparține. E momentul să ni-l și asumăm.
Victor Morozov
Ce păstrez din filmele românești distribuite în 2019: segmentul median din Monștri. – altminteri un titlu pe care l-am criticat destul de aspru, dar care anunță un cineast de urmărit: Marius Olteanu; epilogul festiv din La Gomera lui Corneliu Porumboiu – un film cu bune și cu rele, dar măcar altceva decât droaia de „necerisme“ autohtone, mă refer la chinuielile epigonice după rețeta formală brevetată de Puiu, care sufocă în continuare, an de an, sălile noastre; și documentarul Timebox de Nora Agapi. Cu alte cuvinte, un an slab.
Cel mai bun film al anului este Vitalina Varela, al portughezului Pedro Costa: istorie a infamiei și a corpurilor stigmatizate – imigranți, negri, paria de tot soiul –, cărora li se oferă o voce (incantatorie) și o prezență (fantomatică) – un spațiu pentru rezistență discretă și rememorare îndoliată. Filmul nu e doar militantism monocord, ci își impune cadru după cadru metoda formală copleșitoare, mai aproape de artă plastică decât de cinema, căutând să elibereze – prin grădini, ghetouri sau tuneluri – fluxurile de magie neagră ale acestei lumi tenebroase.
Un eveniment important pentru cinematografia noastră în 2019: concursul de proiecte CNC, care a dezvăluit jemanfișismul, incompetența, conformismul unei bune părți a comisiei de jurizare (nu a tuturor membrilor săi; deși aceste probleme par că se perenizează). Pentru o analiză în detaliu a motivațiilor aberante care au însoțit notele de anul acesta, recomand articolul Iuliei Popovici din „Observator cultural“, „Punctul culminant“ de „Descriere spațiu decor“. De ce concursul CNC din 2019 ar trebui anulat. A se corela totodată cu punctul 1: iată un posibil factor pentru care avem prea puține filme cu adevărat îndrăznețe și prea multe rebuturi castrate de excesiva reverență față de șabloane reîncălzite.
Semnalez în treacăt, de asemenea, apariția volumelor Viața, moartea și iar viața criticii de film de Andrei Gorzo și Romanian Cinema Inside Out, coordonat de Irina Trocan: văd în aceste titluri nu doar tentative necesare de a umple goluri, nu doar bilanțuri lucide de etapă, ci și fundamente pentru construcția unor viitoare, dacă se poate mai fertile, dezbateri pe marginea cinemaului românesc.
Cristi Luca
Dintre producțiile românești, La Gomera se detașează lejer prin imaginație și un control excelent al convențiilor unui film noir. Într-o cinematografie (de pretutindeni) uneori prea politizată sau rigidă estetic, La Gomera e o excepție mai mult decât binevenită. Alte filme care mi-au plăcut:Timebox (de Nora Agapi) și Monștri. (de Marius Olteanu).
Dintre cele străine: Dolor y gloria (de Pedro Almodóvar), Beanpole (de Kantemir Balagov), About Endlessness (de Roy Andersson) – pentru sensibilitate, Synonyms (de Nadav Lapid) și The Souvenir (de Joanna Hogg) – pentru ingeniozitate, Once Upon a Time… in Hollywood (de Quentin Tarantino) și The Irishman (de Martin Scorsese) – pentru tot (anvergură, măiestrie, stil).
Evenimente: prezența în festivalurile de la Cannes, Berlin sau Clermont Ferrand + retrospectiva de film românesc din cadrul Europalia de la Bruxelles.
Oana Ghera
Pentru mine, filmul românesc al anului e La Gomera. Un jucăuș și antrenant noir postmodern în vizionarea căruia plăcerea derivă deopotrivă din descâlcirea unei narațiuni cu gangsteri, polițiști și femei fatale construită pe mai multe planuri temporale și spațiale, dar și din descifrarea codurilor de limbaj pe care Porumboiu le pune la lucru în construirea acestei narațiuni. Și-apoi, e cam greu să nu te fure un film românesc în care griul blocurilor bucureștene se întâlnește cu palmierii iberici pe muzică de Iggy Pop.
Dar cel mai tare mi-a plăcut anul ăsta The Souvenir, al Joannei Hogg, un coming-of-age story deghizat într-o poveste de dragoste cu deznodământ tragic, care amintește întrucâtva de povestirile morale ale lui Rohmer. Un film despre memorie și trecut, al cărui discurs este construit mai ales la nivelul compoziției vizuale, prin opoziția recurentă dintre felul în care sunt filmate evenimentele în desfășurare și re-prezentarea lor ulterioară în amintirea/ filmele regizoarei aspirante care are rol de protagonistă (în imagini atent compuse, glamourizate, care lasă amănuntele cotidiene și sordide în afara cadrului).
În termeni de evenimente, aș menționa Videogramele unei națiuni, una dintre cele mai mari retrospective dedicate cinemaului românesc din ultimul deceniu, curatoriată de Andrei Tănăsescu în cadrul Europalia Arts Festival: Romania. În cadrul aceluiași eveniment, s-a lansat și volumul colectiv Romania Cinema Inside Out: Insights on Film Culture, Industry and Politics (1912-2019), apărut sub coordonarea Irinei Trocan.
Mihai Fulger
Mi-a plăcut și Monștri., lungmetrajul de debut al lui Marius Olteanu, dar filmul românesc al anului a fost, fără îndoială, La Gomera, cu care Corneliu Porumboiu a reușit, într-un final, să intre în competiția „mare“ a Cannes-ului. Prin reluarea personajului Anghelache din Polițist, adjectiv (care preia aici și prenumele protagonistului de acolo), Porumboiu a semnalat, cred, nu atât un sequel al falsului său policier din 2009, cât intenția sa de a face totul pe dos față de acum un deceniu. Și i-a ieșit.
În privința celui mai bun film străin văzut în 2019, mi-e greu să aleg între Pedro Almodóvar, Roy Andersson, Yorgos Lanthimos, Elia Suleiman și Quentin Tarantino. Optez, totuși, pentru cineastul grec, a cărui Favorită, deși cu premiera mondială în 2018, s-a lansat la noi anul acesta. Olivia Colman, Rachel Weisz și Emma Stone sunt fără cusur, Robbie Ryan filmează inspirat, iar Lanthimos regizează magistral o rescriere a plot-ului din clasicul hollywoodian Totul despre Eva, mutată în Anglia secolului al XVIII-lea. Un film în care numai personajele feminine contează, așa că până și Frances McDormand, cu al ei inclusion rider, ar fi mulțumită.
Cel mai notabil eveniment pentru cinematografia română din 2019 este uriașul succes al scurtmetrajului Cadoul de Crăciun, care a culminat (deocamdată) cu Premiul Academiei Europene de Film și intrarea pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar; filmul lui Bogdan Mureșanu a devenit, alături de Lampa cu căciulă și Apele tac, unul dintre cele mai premiate scurtmetraje românești din toate timpurile.
Irina Trocan
Poate că mi se nișează gusturile apropo de ce înseamnă filme îndrăznețe, dar pentru filmul meu preferat din 2019 își împart podiumul Bacurau (Kleber Mendonça Filho & Juliano Dornelles, Brazilia) – care a rulat la Les Films de Cannes à Bucarest – și Atlantique (Mati Diop, Franța/ Senegal/ Belgia), care n-a rulat la noi, ambele fiind filme despre rasă și clasă și despre cei vulnerabilizați de globalizare, care însă de la un capăt la altul sunt pline de suspans și multe alte plăceri oferite de cinema. Spre deosebire de Parasite, care arată clar că Palme d’Or-ul e rezervat exclusiv pentru unul sau altul dintre obișnuiții Cannes-ului de ani și ani, substratul social din cele două filme e totuși mai mult decât un ornament contrafăcut.
Dintre filmele românești, cred că merită reținut Mo, care e un bun punct de plecare pentru discuții despre relații gendered de putere și despre cât de imprevizibil și chiar seducător poate fi contactul unei fete tinere cu un abuzator, rămânând totuși, incontestabil, un abuz; mi se pare un film nuanțat și cu mai multe subtilități decât i s-au recunoscut în general.
Evenimentul anului în materie de cinema este, din perspectiva mea, Europalia, care sub curatoriatul lui Andrei Tănăsescu a pus pe picioare o retrospectivă impresionantă de film românesc recent, clasic, animat, experimental (vezi kinema ikon rescored), documentar (de la Sahia la filmele lui Thomas Ciulei, Andrei Ujică, Radu Jude), plus o conferință și o lansare de carte (pe ultima având ocazia/ onoarea să o pot coordona eu).
E încă în desfășurare, deci dacă aveți prieteni cinefili în Belgia sau în Amsterdam, merită anunțați.