Ne croim amintiri personale cu fiecare pas, cu fiecare gest pe care îl facem. Este până la urmă ceea ce ne conferă identitate. La nivel de comunitate, avem același mecanism, însă aici ca un cumul de istorii personale și direcții în care am pornit laolaltă. Pentru a ne jalona parcursul și a ridica „piedici în calea uitării“, ridicăm monumente, apelăm la locuri de memorie. Ca exemplu, un astfel de loc poate fi găsit în Iași pe Sărărie, unde se văd și astăzi urme de gloanțe de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, cum spune povestea.
Restaurarea ține cont de acest fapt. Dacă mai înainte aminteam de clădiri cărora li se păstrează cicatricile, să amintesc și un alt exemplu, la fel de dureros și de elocvent: tablourile împușcate de la Muzeul Național de Artă al României, martore ale acelui Decembrie ’89. Urmele gloanțelor au fost păstrate în pânză, ca să nu uităm.
Dar a nu uita nu este egal cu a nu vindeca. A nu uita experiența prin care am trecut, a nu uita Revoluția înseamnă a nu uita cine suntem, este memoria pe care o purtăm la vedere, sub forma cicatricilor. Problema este însă că rana lui Decembrie ’89 este rămasă deschisă de trei decenii și niciodată cu semne de vindecare. Iar aceasta pentru că nu s-a dorit cu adevărat așa ceva. În momentul de față, la 30 de ani de la răsturnarea comunismului ceaușist în România, suntem în continuare în întuneric, orbecăim și ne împiedicăm unii de alții când este vorba despre Revoluție.
Au trecut trei decade de atunci și în continuare apar noi mărturii răscolitoare din acele zile, care te îngrozesc, care te fac să te întrebi ce fel de oameni au fost cei de acolo. Unii, cei speriați și mici, croiți din esențe tari pe care nici nu și le bănuiau, care au ieșit în stradă, alții, mult mai mici, care care s-au supus orbește sau, și mai grav, au arătat inițiativă, au bătut, au mutilat, au ucis, au violat, au făcut tot ceea ce era inomenește posibil pentru a fi siguri că le va fi recunoscut zelul pus în slujba unui regim criminal. Ce fel de oameni erau cei care băteau bărbați, femei, copii, într-o orchestră a violenței? Ce fel de oameni să fie cei care au pus femei în genunchi, cu capul pe bordură, și le-au zdrobit fețele de trotuar? Ce fel de oameni să fi fost cei care declarau fete de 14 ani ridicate din stradă de Miliție drept prostituate? Dar, mai grav, mai important, ce fel de specimene să fie cele care coordonau așa ceva? Orice formă de suflet se revoltă când parcurge mărturiile din acele zile.
Dar marii criminali, cei care au orchestrat întreaga deviere a cursului Revoluției și pe care îi mai cunoaștem, nu au fost condamnați, cum nici cei mici și utili, obedienții de serviciu, nu au fost scoși la lumină. Aceasta este o rană care ne doare crunt, este suferința ce, pusă la baza dificilei democrații românești, o destabilizează. Aceasta este rana României prin definiție. Iar uitarea, știm prea bine din orice carte ce merită cu adevărat citită, nu este niciodată o soluție.
O soluție este însă curățarea rănii. Va rămâne o cicatrice mare, urâtă, însă rana va fi vindecată. La 30 de ani de atunci, România are nevoie de dreptatea ocultată de atunci până acum. Fiecare victimă, fiecare mort, fiecare bătut, fiecare dintre noi are nevoie de un adevărat proces al Revoluției – și cu cât mai repede, cu atât mai bine. România în întregul ei este o victimă a celor ce au obscurat Revoluția românilor cu loviluția lor. Abia atunci vom putea vorbi de o asumare integrală a libertății, deci a identității noastre.
România simte încă urmele gloanțelor din acel decembrie. O rană niciodată vindecată, care ne doare periodic. Însă eroii acelor zile nu au murit. Pentru că eroii nu mor niciodată. Nu am uitat și nu îi uităm. Nu uităm nici acum, așteptând, după 30 de ani, un alt Crăciun.