În anul petrecut în America m-a uluit graba cu care toate magazinele se apucau să etaleze decorațiunile de Crăciun: nici nu începea bine luna octombrie, că toate vitrinele se umpleau cu zăpadă artificială, pe care se înghesuiau reni, sănii, brazi împodobiți, beteală, globuri și, firește, mulți Moși Crăciuni de toate dimensiunile, cu sau fără tălăngi în mâini.
„Ho-ho-ho“, râdeam eu și Alina, văzând cât de marketizată devenea sărbătoarea asta sacră. Nu că am fi fost excesiv de credincioși, dar ni se părea că până și sărbătorescul comunitar (nu neapărat mistic) al Crăciunului se transforma în ceva pur comercial. Și-apoi cum să intri în spiritul sărbătorii și să rămâi astfel trei luni întregi?
De câțiva ani buni tendința a început să se impună și în România. Nu tocmai din octombrie, dar de pe la începutul lui noiembrie în vitrinele și pe rafturile supermarketurilor apar deja primele semne ale Crăciunului, identice cu cele americane. Între timp ne-am obișnuit. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nu e tocmai cel mai rău lucru. Crăciunul se marketizează, e un prilej nu doar de sărbătoare, ci – mai ales – de shopping, dar las’ să fie și-așa.
Am încercat să îmi amintesc Crăciunul din 1988, anul de dinaintea Revoluției din Decembrie și de căderea regimului lui Ceaușescu, adică ceea ce avea să fie ultimul Crăciun comunist. Am vrut să rememorez zilele de atunci, atmosfera, clipele de sărbătorire furișă sau vreun moment cu încărcătură, dacă nu sacră – fiindcă puțini celebrau atunci fățiș nașterea Domnului, în afară de preoți în biserici –, atunci măcar cât de cât festivă. N-am reușit. Nu-mi amintesc nici măcar vreo marcare mai apăsată a acelui Crăciun în conștiința mea de adolescent: 25 decembrie, la fel ca 3 decembrie, 20 decembrie, 12 ianuarie sau orice altă zi aleasă la întâmplare din acea iarnă, face parte dintr-un calup inform și cenușiu, lipsit de orice strălucire.
Perioada mi-o amintesc, desigur, mi-e încă vie în memorie, dar ziua de Crăciun nu a lăsat nici o urmă particulară. Nu a contat. Ce-i drept, la vremea aceea eram soldat și așteptam să-mi închei cele șaisprezece luni de serviciu militar obligatoriu, așa că unica sărbătoare pe care o așteptam numărând zilele, faimosul AMR din epocă („au mai rămas“), urma să fie ziua de 14 ianuarie, „ziua liberării“ – asta dacă nu cumva, cum se zvonea, șederea în armată ne-ar fi fost prelungită cu o lună sau mai mult. (Nu era ceva neobișnuit, dar tot ne-ar fi prăbușit moralul.) S-ar putea ca în noaptea de Crăciun să fi fost de gardă pe undeva pe la colțul unității militare de la marginea Bucureștiului, într-un vânt tăios de iarnă care, dacă stăteai în loc, aduna zăpada pe tine până te transforma într-un troian. Sau poate eram de serviciu la planșetă, în sala de radiolocație, adică dormeam iepurește pe o banchetă din scânduri de lemn cu intervale între ele, așteptând o alarmă improbabilă sau vreun ofițer care să mă bruftuluiască plictisit fiindcă dorm în post, pentru ca apoi să plece, cu ochii cârpiți de somn, să-și continue și el somnul în post, la datorie. Dar asta se putea întâmpla oricând, în orice altă zi.
Așa a trecut Crăciunul meu din 1988, dacă o fi trecut. Nu știu, nu l-am simțit, e ca și cum n-ar fi fost. Dacă nu cumva mă înșală memoria, cred că nici brad de Crăciun nu am avut. A existat un brad, e drept, dar pare-mi-se că a fost adus în unitate după 25 decembrie (ca să nu se interpreteze greșit ideologic) și l-am împodobit pentru Anul Nou, fiindcă asta era atunci bradul de Crăciun: pom de Anul Nou („O, ce bucurie“, vorba clasicului proletcultist A. Toma). Așa că un soi de sărbătoare surogat am avut în noaptea de revelion, când toți soldații din unitate s-au îmbătat încrâncenat și trist cu vin prost și tărie contrafăcută, cumpărate din satul de lângă unitate: o gloată de bărbați tineri, închiși între garduri de sârmă ghimpată, care vomitau în zăpadă și urlau cu o veselie isterică sau zăceau cu priviri goale în paturi de campanie.
Așa a fost sau n-a fost ultimul meu Crăciun comunist. Iar când mă gândesc la el, nu-mi mai vine să iau în râs sclipiciul consumerist al Crăciunului anunțat în octombrie sau noiembrie. E bine așa: măcar știu că e sărbătoare, oricum ar fi ea.
Crăciun fericit tuturor!