Vorbind despre hârtiile cerute profesorilor și pe care Ministerul Educației își propune să le „taie“, Horia Corcheș pomenea de procesul-verbal ce trebuie întocmit la fiecare ședință a diriginților cu părinții.
Prin anii 1990 un asemenea proces-verbal nu exista (eu, cel puțin, nu mi-l amintesc). Ce justificare are un asemenea document? Păi, după cum afirma un director de școală, ca să dovedească faptul că ședința s-a ținut. Dar hai să presupunem că ședința nu s-a ținut, ci s-a făcut doar hârtia, ca să fie adăugată acolo, la marele catastif didactic. Ce se întâmplă atunci? Păi, în logica noastră birocratică, nu se întâmplă nimic: dacă hârtia există, totul e în regulă.
Și asta e una din problemele majore ale educației în România: primatul hârțoagelor. Bănuiala mea e că există o legătură directă între scăderea calității învățământului și numărul de hârtii pe care trebuie să le elaboreze periodic profesorii. Atunci când observi că rezultatele elevilor devin tot mai slabe la nivel național, evident că trebuie să iei măsuri. Numai că orice măsuri, fie ele eficiente sau păguboase, cer o perioadă de testare îndelungată, fiindcă rezultatele nu se văd doar într-un an, doi. Și de unde atâta răbdare într-o lume funcționărească? Îmi imaginez cum diverși miniștri alarmați – fiindcă ministerul ăsta a avut miniștri peste miniștri, s-au tot perindat oameni pe acolo ca vrăbiile pe sârmă – le cer subordonaților rezultate clare, imediate, concrete, fiindcă nu se mai poate așa. Iar singurele rezultate la care se poate gândi funcționărimea sunt hârtiile: ele sunt clare, foarte imediate și mai ales foarte concrete. Așa că, pe cale ierarhică, de la minister la inspectoratele județene, de la inspectorate la direcțiunile școlilor, de la direcțiuni la profesori, încep să se ceară imperios noi documente care să dovedească felul în care aceștia din urmă, oamenii în capul cărora se sparg de obicei toate oalele, își fac meseria. Evaluări, situații, măsuri de îmbunătățire, proiecte – dovezi că se lucrează, nu glumă. Hârtii importante, hârtii obligatorii. Și, pe măsură ce se cer noi hârtii, iar rezultatele școlare la nivel național devin tot mai slabe, se caută noi metode de îmbunătățire, deci, evident, noi hârtii, noi rapoarte, noi dovezi că se face totul – în triplu exemplar.
E un cerc vicios din care e greu să ieși: cum poți dovedi, ca profesor, că încerci să-ți faci treaba mai bine, de vreme ce rezultatele nu se vor vedea decât după multă vreme, mult prea multă pentru răbdarea unor șefi pistonați de alți șefi? Dacă tot e să arăți ceva concret, palpabil, atunci nu poate fi vorba decât de rapoarte, documente, fișe și proiecte. Care se predau azi, se pun la dosare și se arată șefilor: uitați, aici se lucrează, situația e fișată, sistematizată, totul e sub control. Atâta doar că asta nu înseamnă educație, ci hârțoage.
Pe la noi umblă de multă vreme o vorbă: morții se acoperă cu pământ, iar viii, cu hârtii. Gândiți-vă că un profesor, ca orice om al muncii, are timpul limitat. Să-și pregătească orele, să se perfecționeze (de-adevăratelea), să facă rapoarte, planuri și proiecte, să organizeze ședințe și să strângă hârtii despre ședințe – toate astea cer mult timp, mai mult decât are la dispoziție un om într-o zi. Și-apoi profesorul mai are și o viață, nu intră seara în dulapul cu cataloage, ca să iasă de acolo a doua zi dimineața. Inevitabil, va ajunge ca o parte din treburi să și le facă pe fugă și de mântuială, iar pe unele chiar să le neglijeze. Apoi, oricât de conștiincios ar fi, știe că, dacă e să-și apere interesul, înainte de orice altceva, trebuie să aibă toate hârtiile în ordine. Scripta manent. Între un profesor care se străduiește să își predea lecțiile cât mai bine, dar nu ia în serios partea asta birocratică și întârzie mereu cu predarea hârtiilor cerute, și un altul care excelează în redactarea planificărilor, proceselor-verbale, a rapoartelor ș.cl., care credeți că va fi mai bine văzut de directori, inspectori și alți responsabili?
Așa că da, dacă e să se taie din hârtiile cerute profesorilor, atunci să se taie cât mai multe. Fiindcă educația pe hârtie s-ar putea să arate bine, dar n-are nici o legătură cu realitatea. Care din când în când te lovește încă o dată, din ce în ce mai dur.