Când am văzut anunțate titlul și poza copertei, mi s-a bulbucat un semn de nedumerire în porțiunea cârtitoare a creierului.
Moldova, mon amour (regretabilă scăpare, virgula lipsește în câteva locuri: pe cotor, pe disc și pe coperta IV) amintește de titlul unui volum de poeme, Revoluția permanentă, mon amour!, publicat acum doi ani de Flori Bălănescu la editura Ratio et Revelatio. Nu mi se pare improbabil ca Dan Iliescu să fi aflat de existența lui, poate chiar să-l fi și citit; se știe că-i un mare admirator al poeziei și culturii contemporane. Aș fi ezitat să consider simplă coincidență folosirea sintagmei „mon amour“ chiar în titlu, dacă n-ar fi provenită din limba franceză. Dar poate că este, deoarece găsim la ambii autori o anume convergență de viziune asupra realității. Și nu-i de mirare. Amândoi trăiesc din plin șocul unui ambient politico-social care se degradează pe zi ce trece. Fiecare suferă profund, nu poetic, ci angoasant la propriu, de pe urma disoluției reperelor morale ale societății noastre ce pare a se dezintegra complet. Și poeta, și muzicianul sunt loviți dureros de pierderea memoriei contemporanilor, de mistificarea valorilor și de ascensiunea grobianismului, a prostiei, a inculturii la rangul de model comporta mental. „Și tot mai mulți, tot mai mulți fură/ Și tot mai mulți, tot mai mulți mint – cum respiră!/ …/ Apărem la televizor pentru că ești prost! Tu plătești! Primești ceea ce meriți, iar noi ceea ce dorim!/ Dacă nu erai tu, prostule, noi eram muritori de foame!“ Am citat din piesa România, care deschide CD-ul; aș putea cita din oricare alta, toate cele unsprezece sunt citabile în întregime. Dar citatul putea fi, la fel de bine, selectat din poemele lui Flori Bălănescu, despre care Ovidiu Nimigean scrie că folosește „un registru variat și perfect stăpânit, de la minimalism ireductibil la maximalism energic și tonalități de vates, de la elegie la (auto)ironie (începând chiar cu titlul… «troțkist»), satiră virulentă și scalpel etic“. Rândurile lui Nimigean n-ar fi greșite dacă ar viza captivantele piese ale lui Dan Iliescu, de pe oricare disc mai vechi. Și, desigur, pe acestea noi, produse ireproșabil din punct de vedere tehnic.
Dar de ce Moldova, mon amour? De ce nu Transilvania? De ce nu Valahia? Sau, cum era normal, România? Realitățile despre care cântă acum Dan Iliescu, ajutat la tobe de Felix Sfura și la bas de Vlad Apotrosoaei, sunt valabile pe tot cuprinsul țării, ba se potrivesc și Moldovei de peste Prut.
N-am auzit ca Dan Iliescu să fie adeptul teoriei că provinciile române trebuie să funcționeze autonom, fie într-o federație, fie în state separate. Și atunci? Încă o dată, Timpuri Noi dă naștere la controverse. E vocația lui Dan Iliescu, a cărui imagine de pe coperta interioară trimite la profeții vizionari ai Vechiului Testament (măcar că, spun chibiții, se poartă ca un ayatollah în trupa sa).
Discuțiile sunt de neoprit, indiferent ce-a zburat prin mintea rockerului. Dar muzica… Muzica! Ei bine, mie mi-au fost de ajuns primele acorduri ale primului cântec și orice semn dubitativ sau chef de cârcoteală s-au topit mai repede ca praful de făină „trei nule“ în laptele de supermarket folosit de orășencele mutate la țară ca să prepare te miri ce prăjitură „ca la bunica“. Nu-i pot găsi nici o hibă, nici un acord discordant, nici un rateu. Pur și simplu, muzica pusă (și) pe acest disc Timpuri Noi este cuceritoare, mă încântă, mă purjează de noxele acumulate în sistemul nervos și de neplăcerile trăite sub basca indiferenței ce-mi acoperă, invizibilă, scăfârlia. Este ca-n dragostea pentru femeia vieții: orice-ar face, o iubești până (o o)mori!
Un comentariu
Cu virgula aveți dreptate, m’am întrebat și eu. E Moldova pentru că doi din ei sunt de aici și le pasă și e bine că le pasă – fiindcă preunionist stăteam mai bine economic ca sudul iar de atunci suntem doar bătaia lui de joc, ca și celelalte regiuni. România are dedicație în prima piesă, cum de vă scapă asta? Cu doi moldoveni în trioul Timpuri noi, aceasta devine de fapt formația Bularga (nume de cartier ieșan comunist industrial-rezidențial).