Povestea despre care am scris săptămâna trecută, cea cu srilankezii din Ditrău – doi brutari angajați într-un sat populat de secui, care au stârnit o revoltă spontană și cam rasistă a localnicilor – pare să continue. Așadar, să continuăm și noi!
Căci, pe de o parte, brutăria care i-a angajat pe cei doi a mai adus un al treilea muncitor srilankez, iar pe de cealaltă parte la primăria locală a fost depusă o petiție semnată de 1.800 de oameni, în care se cerea ca patronul/ patroana brutăriei incriminate să nu mai angajeze străini, să prezinte la primărie actele și certificatele medicale ale străinilor și să le ceară scuze sătenilor, inclusiv preotului local, pentru jignirile aduse. Mai sunt și altele scrise acolo, dar cine să stea să le înșire pe toate?
Căci începe să devină clar că acolo e ceva mai mult decât o reacție rasistă împotriva oamenilor „cu mâini negre“ care au venit de la mii de kilometri să-i învețe pe localnici cum se face pâine. Undeva în spatele întregului scandal se ascund conflicte locale tăinuite: ceva ură de clasă împotriva patronului/ patroanei, cine știe ce dușmănii mai vechi și, probabil – cum s-a spus deja –, un ecou primitiv al propagandei xenofobe lansate dinspre Ungaria lui Orbán (al lor). Cei doi-trei muncitori care și-au părăsit familiile și-au venit – din perspectiva lor – la dracu-n praznic ca să câștige ceva mai mulți bani decât acasă sunt doar niște victime nevinovate. Dar nu victime ale rasismului. Nu exclusiv.
De altfel în nenumărate cazuri, poate chiar în majoritatea lor, rasismul nu e rasism pur, ură de rasă, ci o reacție de respingere și/ sau apărare cu cauze mai profunde, adesea de natură socială. Asta nu îl face acceptabil, dar eradicarea lui impune analize mai profunde. Reacțiile de respingere – nu puține – față de muncitorii români ajunși în Italia sau în Marea Britanie nu se explică prin rasism, ci prin teama că străinii ăștia din est, mai mizerabili, mai needucați, mai nespălați, chiar mai tuciurii, o să fure locurile de muncă ale localnicilor, o să fure în general, o să violeze, o să distrugă civilizația Vestului. Sună cunoscut: o bună parte dintre argumentele de mai sus le-au folosit și cei din Ditrău. Diferența ar fi că în Europa Occidentală au ajuns români, polonezi, bulgari și alți caucazieni (rasial vorbind). Și e cam greu să vorbești de rasism la adresa românilor într-o Mare Britanie multirasială.
Un scriitor român care-mi place mult (T.O. Bobe) îndemna acum vreo două săptămâni pe Facebook să o lăsăm mai moale cu rasismul din Ditrău. Căci, sugera el, „dacă s-ar fi făcut brutărese acolo Nicole Faria și Manushi Chhillar, nu cred c-ar fi zis nimeni nimic“. M-am uitat să văd cine sunt cele două candidate și, după ce le-am descoperit pe internet, mi-am zis că da, să tot mănânci pâine făcută de mânușițele alea necaucaziene.
Serios vorbind, cam așa stau lucrurile: dincolo de culoarea pielii, ar fi bine să vorbim și de statutul social. N-am auzit de prea multe reacții xenofobe atunci când în nu știu ce comună din Oltenia sau Ardeal se stabilește un medic de familie african. Mulți dintre oamenii de-acolo, care poate că n-au mai văzut medic de ani de zile, ar putea să-i pupe picioarele lui negre după ce își iau rețetele și se lasă pipăiți sau pipăite de mâinile acelea – care însă nu frământă pâine, ci vindecă și îngrijesc.
Ceva asemănător scria Salman Rushdie într-un eseu din volumul Dincolo de limite, apărut în 2006 la Polirom. Scriitorul anglo-indian a urmărit într-o zi felul în care se făcea trierea pe un aeroport, la controlul pașapoartelor, și a remarcat că „majoritatea călătorilor care întâmpinau probleme… nu erau albi, ci negri sau inși cu aspect arăbesc. Surprinzător era însă faptul că exista un element ce anula culoarea neagră a pielii sau aspectul arăbesc. Acel element era deținerea unui pașaport american. Scoate un pașaport american“, explica Rushdie, „și ofițerii de la Imigrări devin brusc insensibili la culori și-ți fac repede semn cu mâna să treci mai departe, oricât de suspect de necaucaziene îți sunt semnalmentele fizice“.
Așadar, cu niște brutari americani s-ar mulțumi cei de la Ditrău? Sau cu un preot catolic de culoare? Nu știu, dar îndrăznesc să cred că ura și disprețul de clasă bat ura de rasă. Nu că pentru cei deveniți ținta uneia sau a celeilalte ar conta cine știe cât.
Un comentariu
Le-amesteci, dar nu-ţi iese. Penibil.