Un scriitor trece noaptea pe un pod, vede un tip care se pregătește să se arunce în apă și începe să strige la el: „Stai! Oprește-te!“.
Tipul zice: „degeaba, pentru mine, viața nu mai are nimic de oferit!“. Scriitorul zice „imposibil, nu există om pentru care literatura să nu fie o sursă de bucurie… de pace interioară, o punte de comunicare care face prieteni din doi străini“. Celălalt zice: „adevărul e că n-am mai avut de ani întregi timp pentru cărți, dar da, recunosc că pe vremuri tare-mi mai plăcea și mie să citesc…“. „Vezi, ca și mie… ce citeai, clasici sau literatură modernă?“ „Păi… sincer, mai mult literatură modernă.“ „Ca și mine! Și ce-ți plăcea mai mult, scriitori europeni sau americani?“ „Europeni, europeni.“ „Și mie la fel! Școala britanică, germană sau cea franceză?“ „Cea germană!“ „Și mie tot așa – cea din Germania, sau cea de expresie germană, așa, în general, știu eu, Handke în Austria, Max Frisch în Elveția?“ „Nu, nu, cea din Germania“ „Exact, te înțeleg perfect, pentru mine tot nemții sunt cei mai buni! Și îți plăceau autori din fosta RFG sau din RDG?“ „Aici e mai complicat, pentru că scriitorul meu preferat e Günter Grass, dar cu trilogia aia despre Danzig, care azi e în Polonia…“ „Nu se poate, asta e chiar culmea! Günter Grass e și scriitorul meu preferat! Și dintre romanele lui despre Danzig care-ți plăcea cel mai mult, Toba de tinichea sau Ani de câine?“ „Ani de câine!“ „Mori, nenorocitule!“ zice scriitorul și-l împinge în apă.
Această glumă sinistră, pe care am calchiat-o după un banc postmodern (având ca obiect o altă profesie) trebuie luată ca un comentariu fără umor asupra unui fenomen bizar în lumea literară – anume sectarismul. Ce vreau să descriu este situația paradoxală în care ai în comun cu niște oameni lucrurile cele mai dragi și cele mai profunde – lucruri care în ochii celorlalți, ai străinilor, te pot chiar condamna sau separa de lume – și totuși te cerți cu acești oameni și te îndepărtezi de ei pentru fleacuri. E ca și cum ai reușit să ajungi cu câțiva nobili camarazi în situația de a apăsa pe un buton ca să salvezi întreaga umanitate, dar acum nu puteți cădea de acord degetul cui va apăsa pe buton.
Doi scriitori mari, care și-au dedicat viața cărților, care și-au făcut creierii praf lucrând la cea mai mare intensitate, care au o experiență comună a unor lucruri cât de cât abisale, recluziunea, metanoia prin cuvinte, iubirea și deznădejdea din povești, par capabili să nu-și mai vorbească pentru că unul din ei a fost văzut consumând mici cu muștar sau pentru că unul are o părere diferită în problema timbrului literar sau pentru că unuia din ei îi place un terț scriitor, iar celuilalt nu. Ceva asemănător mi se pare că se întâmplă când doi oameni au în comun credința fermă în înviere și mântuire și paradis, și totuși se dușmănesc pentru că au altă opinie despre lungimea mânecuțelor arhiereului. Sau – știu că nu e paralela cea mai potrivită – când doi oameni pentru care viața e organizată în jurul experienței extraordinare a stadionului, pentru care frumusețea fotbalului e răspunzătoare de o bună parte din bucuria vieții, se dușmănesc pentru că unul e din Madrid și celălalt e din Barcelona.
Cred totuși că, în adâncul sufletului, doi mari scriitori nu-și pot pierde admirația pe care fiecare din ei o are pentru celălalt. Sectarismul e, până la urmă, doar al trepădușilor. Iar din gluma livrescă de la început poate că trebuie luat altceva, mai generos – faptul că un om care a iubit cărțile le poate dedica cinci minute de taifas chiar și într-o împrejurare tragică.