Cea mai recentă creație a lui Radu Afrim reconfirmă capacitatea particulară a regizorului de-a realiza metafore scenice. Splendoarea vizuală e principala calitate a producției Orașul cu fete sărace, pe care a semnat-o pentru Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași.
A revenit la Sala Teatru la cub, un spațiu generos ca posibilități, utilizând acum picturalul ca formulă și jocul coral-individual ca soluție dramaturgică. Sunt trăsături care au evidențiat și alte montări ale sale și care l-au impus ca un priceput constructor de metafore plastice ce eliberează lirism.
Materialul dramatic provine din volumul omonim de debut editorial al lui Radu Tudoran (1940), „întocmit din schițe, povestiri și nuvele, scrise ocazional sau extrase din manuscrise mai vechi“, conform confesiunilor scriitorului.
Scenariul l-a confecționat Radu Afrim chiar în timpul repetițiilor, oarecum „după materialul clientului“, adică după potențialul actrițelor din distribuție, unele dintre ele încă studente (Diana Vieru, Ioana Buta, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței) prinzând minunata șansă profesională de a lucra cu un expert al scenei. Selectarea lor a precedat definitivarea textului, printre calitățile urmărite la audiție – se vede cu ochiul liber – fiind înfățișarea ieșind din standarde, alura, calitățile vocale și latențele interpretative.
Nenorocul și drama femeilor dintr-o așezare condamnată la pauperitate sunt extrase episodic din proza lui Tudoran și încapsulate într-o estetică teatrală de tip fotografic, ca într-un album animat. Picturalitatea intenționată e generată de still-uri studiate și tablouri concepute după regulile compozițiilor plastice.
Nuanțele de gri și bej acompaniază suferința
Scenografic (Cosmin Florea a câștigat multă experiență în raport cu alte proiecte, dublând fericit fantezia cu știința de a însufleți un perimetru și de a transforma un decor într-un personaj tăcut, dar activ), întregul e imaginat ca izvor de vizualitate, compartimentând areale deschise complet privirii și zone ce se deschid doar pe momente și sunt modelate ca ilustrații cu oameni, obiecte, culoare și lumină. Partea centrală e o ușă dublă care ascunde/ dezvăluie un fundal de expunere cine-fotografică, o canava pe care se „pictează“ cadre înrămate de secvențialitatea dramaturgică.
Cromatic, nuanțele de gri și bej acompaniază suferința, acceptarea și melancolia locuitoarelor acestui capăt de lume, unde sărăcia le obligă la compromisuri capitale: vinderea trupului în schimbul supraviețuirii. E o temă străveche ce nu va fi eradicată prea curând, poate niciodată, o industrie înfloritoare și în timpuri recente.
Intervenția monologată și dialogurile în grupuri de două-trei personaje sunt tipurile de narativitate scenică folosite, care mută povestea din literar în teatral și decupează individualități din grup. Rubensiana Diana Vieru are carismă, i se potrivesc mecanismele umorului amar, e ludică și cu certe calități muzicale. Afrim i-a camuflat accentul basarabean, deranjant în alt context, înglobându-l în trăsăturile Marusiei, fata comercianților de „pește zvântat“, un personaj care capturează atenția prin pitoresc. Diana Roman (Dăruța) s-a ocupat de aranjamentele muzicale (universul sonor e tot al lui Radu Afrim), intervine vocal și instrumental, are și partitură de vorbe și face o treabă temeinică în fiecare dintre aceste posturi.
In ultima treime spectacolul se dilată
Pușa Darie (Mamocica) e protectoarea acestor năpăstuite cărora viața nu le dă nici o șansă, actrița armând arsenalul de resurse creatoare alimentat pe de o parte, de talent, pe de altă parte, de practica scenică. În Mura, Ada Lupu recurge la naturalețe în suita de atitudini cărora le dă perfectă credibilitate: naivitate, speranță, disperare, manipulare. Partea masculină a distribuției (Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu) are în sarcină să fie elementul de sprijin interpretativ al actrițelor, ceea ce și face. Bine.
Muzica e continuă – compilație, etno-pop, prelucrare a unor melodii populare, în songuri colective ori solistice, și ele un element recurent în spectacolele lui Afrim. I se asociază în dinamica ansamblului mișcarea scenică/ coregrafia (nu apare nicăieri menționat cine s-a ocupat de ea).
Complet de neînțeles, în ultima treime spectacolul se dilată, părăsind formatul și tempoul de până atunci. Unul dintre personaje, Mura, monopolizează nejustificat dramaturgic prim-planul, alterând cadența, dând senzația de redundanță, lungind inutil. Efectul imediat e vulnerabilizarea unei montări ce avea până atunci toate atuurile să fie nemaipomenită. Expandarea ultimelor momente nu servește spectacolului, e ca un ocol inutil, istovitor pentru privitor, în logica scenică și în firescul receptării fiind pregătirea finalului. Pe care doar îl amână, neadăugând nici un plus creației, ba diminuându-i impactul afectiv.
Dimensiunea politică, o preocupare evidentă în ultimele spectacole ale lui Radu Afrim, e subtil difuzată în Orașul cu fete sărace într-o poezie teatrală care cucerește retina, provoacă mintea și topește sufletul spectatorilor. Empatia artistului cu vicisitudinile ce vin din preconcepțiile legate de rostul în lume al „genului slab“ e învăluită într-o frumusețe de mare sensibilitate. Creația aceasta e o experiență transformativă pentru toți privitorii.