Fiți o clipă sinceri cu voi: în câte dintre casele prietenilor voștri ați intrat? Știți măcar unde locuiesc?
Eu era să mă săvârșesc în primele zile ale anului 2009, dar au intrat peste mine în casă, unde căzusem răpus de o boală, câțiva colegi și prieteni, m-au luat din ghearele morții și m-au depus într-o ambulanță. Dar măcar știau (pe atunci) unde locuiesc.
Când eram mic îmi plăcea să fiu musafir. Cui nu-i place? Îmi plăceau doamnele acelea ale copilăriei mele, cu coafuri permanent, care întotdeauna găseau un pahar cu apă rece-exact cât trebuie și o farfurioară cu dulceață cum nu mai există. Atât sunt de bătrân.
Prieteni de familie
Îmi plăceau casele oamenilor, cel mai mult îmi plăceau casele care aveau multe uși, îmi plăcea să umblu prin toate încăperile, ca un pașă, deschizând uși.
Nu mai sunt acele vremuri, nu mai sunt vizitele de altădată, nu mai există nici măcar conceptul de prieteni de familie.
Libertatea ne-a adus cârciumi și ne-a luat bucătăriile și intimitatea de odinioară, s-a vorbit în șoaptă și apoi s-a vorbit tot mai tare, s-a urlat, s-a disperat, iar acum avem mașini de spălat automate și rate la bănci și concediu programat în Vietnam (cine n-a făcut concediul în Vietnam mâna sus!) și nu mai știm drumul spre casele prietenilor noștri.
Nu e întâmplător că noua generație e cea mai lipsită de prieteni dintre toate generațiile din istoria oamenilor. Vă dați seama ce înseamnă aceste cuvinte?
Mai mult decât de la Sartre și Camus
Când aveam nouăsprezece ani aveam un prieten care mi-a murit. El avea douăzeci și doi de ani, au trecut 18 ani de atunci. Mă gândesc uneori la el, pentru că de la el am învățat mai mult decât de la Sartre, mai mult decât de la Camus.
Într-o seară de mai mi-a dat, fără preaviz, câteva peste ceafă, deloc în glumă. Am putea spunea că mi-a dat o mămică de bătaie.
De ce a făcut el așa ceva? Ca să te învăț că viața e nedreaptă și absurdă, mi-a spus și eu nu am mai uitat niciodată acele cuvinte.
Era primăvară, noi eram într-o discotecă din munți și toți eram tineri și nemuritori, nu ne murise nimeni și aveam toată viața înainte. În toamna acelui an el s-a săvârșit într-un accident rutier și mai țin minte că toți prietenii lui știau drumul către casa lui. Dar au trecut 18 de ani de atunci. Nici lumea aceea nu mai e.
Marți, ora 14
Întâlnirile înainte vreme, copii, cereau ca oamenii să fie serioși. Dacă trebuia să ne vedem marți la ora 14, atunci ne vedeam, fiindcă nu puteam da sms, la 13:23, să zicem că nu mai ajungem, nu puteam să dăm sms deloc, voi nu știți ce înseamnă să vorbești la secundă, și e bine că nu știți, dar drumurile spre casele prietenilor voștri nu trebuie să le mai uitați vreodată.
Astăzi te mai invită prin complexe rezidențiale managerii și managerașii, ca să se etaleze îndeosebi. Nu vă duceți, mergeți doar acolo unde sunteți așteptați cu inimile deschise, chiar dacă asta înseamnă uneori să mergeți înapoi.
Unde vreau să vă aduc? La această încheiere: casele prietenilor noștri au fost temple și noi le-am pierdut. E timpul să recâștigăm frumusețea acelei lumi dispărute, nu găsiți?