Dă foarte bine să ai nițel dezgust față de arta contemporană, dar și o dezamăgire programatică te poate menține cât de cât în rândul oamenilor fini de cultură. Căci artă, să nu uităm, înseamnă doar naturalismul renascentist plus suprarealismul cute, cu un praf de pictori cu „van“ (chiar dacă nici aceste ingrediente nu prea au fost pe gustul oamenilor fini de cultură contemporani cu ele). Până să ating acel rafinament, îmi permit să încep cu o uimire provincială în fața unei instalații a Monei Hatoum, expuse mai demult la Paris. Într-o sală goală, întunecată, se afla un fel de turn de colivii, în interiorul căruia se deplasa lent un bec aprins. Erau câteva chestii ciudate aici. De pildă, faptul că opera de artă nu locuia în opera de artă făcută de artist cu mânuța lui, ci era o umbră mișcătoare a ei, atâta timp cât instalația fixă era alimentată cu timp. Dar și faptul că propria ta umbră devenea parte din spectacol, sau că, la urma urmei, pușcăria era recreată pe pereți, încât deodată chiar erai în ea, deși tu doar veniseși s-o vizitezi.
Într-un film produs cu vreo 30 de ani înainte, printre actorii lui Fellini se numără și umbrele de pe pereții din casa copilăriei, undeva în Emilia-Romagna. Luminile sunt ba foarte piezișe ca să vedem denivelările tencuielii, ba lovesc în plin și îi supradimensionează pe copii și pe bunica lor. (Nu trebuie să fie neapărat vorba aici de umbre jungiene, în ciuda aluziei la anima – mai exact asa nisi masa – din prologul acestei celebre scene și a cunoscutei pasiuni pentru psihanaliză a regizorului). Cu umbre se îndeletnicise în pictură încă mai tare de Chirico – suse discrete ale terorii urbane în după-amiezi pe cât de banale pe atât de melancolice, umbre care se poartă straniu, certate cu corpurile cărora le aparțin.
O paranteză. Ce înseamnă să îi fie cuiva „frică și de umbra lui“? Ce e atât de ridicol în comportamentul acestui cetățean? Păi, la prima vedere, te-ai gândi la discrepanța între teamă și motivul ei, de vreme ce nu stă în puterea umbrei tale să-ți facă absolut nimic rău. Te panichezi în fața a ceva inofensiv, deci ești un caraghios. Însă poate că nu e deloc vorba de asta. Mai important aici e faptul că ți-e teamă de ceva care e mereu acolo, ceva cu care deci ar fi fost de așteptat să te obișnuiești până acum. Or, să continui să te temi de ceva ce se află lângă tine de când te-ai născut e încă mai ridicol decât să te temi de ceva nevătămător. Nu e în regulă să te sperii, de fiecare dată când te întorci acasă, de propria ta haină atârnată în cuier. De aici însă rezultă însă și ceva interesant: că a-ți fi, din când în când, frică și de umbra ta e, cumva, o calitate. Înseamnă că poți încă să vezi proaspăt lucrurile la care te uiți dintotdeauna și că ele nu au încetat să-ți trezească sentimente.
Dintre personajele literare care își vând umbra cel mai cunoscut este poate Peter Schlemihl. Despre bizara poveste a lui Chamisso au scris și Nicolae Steinhardt, și Victor Stoichiță. Ce mă interesează aici e doar că, exclus din societatea umană, lui Schlemihl cel fără umbră nu-i rămâne decât să devină un globe-trotter enciclopedist, patron al geografilor, etnografilor și mai ales botaniștilor de azi.
Cu alte cuvinte, un romantic-pozitivist care-și găsește pacea în studiul naturii, aș zice chiar în colecționarea obiectelor lumii. Ce se ascunde în faptul că, după o tranzacție falimentară care are ca obiect propria umbră, destinul acestui personaj devine să sporească numărul speciilor de plante cunoscute de savanți cu mai mult de o treime?
E simplu – pentru toate insuccesele noastre științifice, vinovați nu putem fi câtuși de puțin noi, ci umbra noastră. Sistemul acesta al umbrelor trebuie regândit urgent.
FOTO: © erickimphotography.com