Cineva, care a avut impresia că scrisul în sine nu arde suficiente calorii, a hotărât că tot ce scriem, romane, articole, poezii, trebuie să poarte și un titlu. Ești dădăcit: un titlu puternic poate să salveze un text slab, un titlu bun poate să fie, el singur, responsabil de jumătate din vânzări.
Apucă-te deci și găsește un titlu bun care să fie, el singur etc.
Există, se pare, tot felul de strategii care să te ajute. Scrii un roman despre o corporație suedeză, îl numești, „Corporația suedeză“, sau, mai profund, „Corporația“. Titlurile astea descriptive sunt la interfața dintre puturoșenie și sagacitate. Există însă și titlurile ermetice, cum ar fi „Ptarmiganul mov“ pentru cartea în care nu apare nici un ptarmigan, indiferent de pigment.
Nu se știe de ce, micii scriitori sunt descurajați să dea cărții, cu un reflex de arhivist, numele omului despre care e vorba în ea. Ar fi de un minimalism ostentativ. Cine se cred?! Doar unui mare scriitor i se permite să dea ocazional unei cărți numele personajului principal – Ulysses, Molloy, Stiller – sau, dacă arhivistul face și ore suplimentare, chiar numele complet, Anna Karenina, Jane Eyre, Eugénie Grandet. Când un autor de tragedii face din asta un obicei obositor, el pierde, din păcate, contactul cu publicul și critica și e uitat repede: Macbeth, Othello, King Lear, Julius Caesar, Titus Andronicus… Cine știe ce destin ar fi putut avea bietul dramaturg britanic dacă titlurile lui ar fi avut, cum zic americanii, nițel pizzazz?
Disprețul față de titlu e, de altfel, stenic. Sunt admirabile titlurile aparent modeste ale unor scriitori – Gluma, Lentoarea, Identitatea. De altfel, e de observat că „titlu bun“ înseamnă multe lucruri diferite. Pentru unii, un titlu bun este cel care doar patronează profitabil perioada între momentul în care îți cad ochii pe o copertă și cel în care achiți cartea la casă. Pentru alții, el trebuie să fie, din contră, cel care continuă să lumineze pe de-o parte discret, pe de alta schimbător, lectura pe întreg parcursul ei.
Titlurile de poezii sunt cele mai dificile. Sunt ca un capitel enorm pe o coloană prea subțire. Dacă ai scris trei propoziții despre lună, ce titlu ai putea da poeziei? „Luna“ se numesc deja ultimele tale treizeci de poezii. Poți, eventual, să-i spui „Dor“ și nu vei putea fi acuzat nici că ești cerebral, nici că ești original. Azi, mai ești sfătuit să fii subtil și să dai acestei sensibile poezii ca titlu o obscenitate – te ferești de paseism, ești, vezi bine, de o carnalitate autoironică și pui totul într-o lumină meta. Sau, ca în pictura abstractă, îi dai pur și simplu poeziei selenare respective titlul: „Polifonie #4: șarja contingentului“.
Cert e că, dacă e adevărat că s-a întâmplat uneori, de-a lungul istoriei, oamenii să simtă nevoia de a scrie texte literare, nimeni, niciodată, nu a simțit nevoia interioară să le dea titlu. Editurile cer ca poeziile să aibă titluri cred din același motiv din care fiecare treizeci de pachete de griș trebuie ambalate la rândul lor în altă cutie mai mare – mai ușor de ținut socoteala la baxuri.
În ce mă privește, îmi trebuie două zile să scriu un articol pentru presă și încă o zi ca să-i găsesc titlul. Glumele sunt compromițătoare, jocurile de cuvinte, riscante prin definiție, rimele ridicole, seriozitatea – lemnoasă și macabră. Cei mai dramatici Adam și Eva din Renaștere, ai lui Masaccio, se gândesc ieșind din Paradis nu numai la faptul că de-acum își vor mânca pâinea cu sudoarea frunții, dar și că vor trebui să dea titluri.
FOTO: B. John Zavrel, Dante, Dalí and the Divine Comedy (© Dalí Archive)