„Fără jazz viața ar fi o greșeală“ spunea în „Jazz Hot“, revistă marseilleză la care a scris 11 ani. Și a scris bine, a compus și cântat șansonete și jazz, deși declara mereu cu modestie înfumurată, de veritabil „zazou“, că nu e și nu va fi niciodată un muzician profesionist.
Pe 10 martie s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Boris Vian, scriitor, poet, dramaturg, romancier, traducător, pictor, trompetist, textier, comentator și critic muzical, inginer, inventator și un mare îndrăgostit de muzică, în special de muzica de jazz. Doar muzica i-a adus satisfacții în timpul vieții: la Saint-Germain-des-Prés a fost numit întotdeauna le Prince, la celebrul Colegiu de Patafizică unde a combătut alături de, între alții, Eugen Ionescu, era numit Satrapul, iar la Trois Baudets, în Montmartre, mort de trac. Dacă fanii l-au divinizat pentru toată implicarea în începuturile franceze a jazzului, contemporanii nu l-au recunoscut niciodată ca ceea ce a fost, un mare romancier, cu o scriitură exuberantă și emoționantă, ce amestecă genial absurdul cu fantezia. Mereu grăbit, a trăit într-un tempo rapid. Scriitorul n-a avut timp de pierdut, se știa condamnat de o necruțătoare boală de inimă. Le-a spus prietenilor, într-o tulburătoare confesiune, că nu va trece de 40 de ani. Autorul romanului Spuma zilelor a murit la 39 de ani, pe 23 iunie 1950.
Boris Vian s-a dedicat cu frenezie tuturor pasiunilor din scurta sa viață, în special muzicii. După copilăria fericită, cu tangouri de Gardel și partituri clasice cântate la pian de mama sa, și-a înființat un big-band cu frații Alain și Ninon, în subsolul vilei familiei din Ville d’Avray, transformată de tatăl său în sală de bal. Urmează adolescența în care visează să devină un al doilea Bix Beiderbeck, învățând să cânte singur la trompetă. După crahul bursier din 1929, Paul Vian va fi nevoit să-și închirieze vila unei familii Menuhin, stabilite în Franța pentru lecțiile fiului lor, acceptat ca elev de marele George Enescu, compozitorul român fiind și el legat prin fire sentimentale de orășelul Ville d’Avray. Boris, care va locui de-acum în casa grădinarului, joacă șah cu viitorul mare violonist și cântă swing la trompetă, transpunând Marș turc de Mozart în cha-cha-chá, în timp ce Yehudi își face conștiincios gamele. Un concert al lui Duke Ellington din aprilie 1939 îi inoculează pentru totdeauna virusul jazzului. Mai târziu la Paris Vian va deveni marele prieten al lui Duke și Le Prince de Saint-Germain-des-Prés. Devine un star, interesându-se și de chanson, gen în care a scris și cântat cu voce pițigăiată și versuri geniale aproape 600 de titluri: „am vrut să văd ce înseamnă să fii cântăreț“ avea să explice, ironic, într-un interviu.
@ AFP
© Cohérie Boris Vian
A făcut interviuri, a fost jurnalist și cronicar de jazz pentru mai multe publicații franceze, folosind mai mult de 30 de pseudonime, abordând probleme fundamentale și încă de actualitate ale acestui gen: improvizație colectivă sau aranjament prealabil, autentic versus vulgarizare comercială, înregistrarea și editarea muzicii instrumentale, legătura între jazz și cinema, rasismul din SUA și încurajarea tinerilor muzicieni.
Boris Vian n-a fost chiar cel mai mare interpret al muzicii lui Boris Vian, dar cântecele sale ironice și inteligente erau foarte iubite în epocă, primul său album de gen, Chansons possibles et impossibles, fiind înregistrat în 1955. Au fost cântate și mai târziu, cu succes, de Serge Reggiani, Catherine Sauvage, Mouloudji, Juliete Greco, Henri Salvador și mai ales de tânărul Gainsbourg, care – contaminat și devenit Serge Gainsbourg sub impulsul său – afirmă și astăzi că „Vian e primul compozitor de rock and roll francez“. Numit Boris, după numele operei lui Mussorgski, a detestat rigoarea studiului muzicii clasice, dar i-a ascultat pe Debussy, Ravel, Bartók și mai ales pe idolul Stravinsky.
A fost și creator de operă: Chevalier de neige datează din 1953, o colaborare cu Georges Delerue pe subiectul legendar al cavalerilor Mesei Rotunde, o producție lirică în aer liber, montată la Festivalul dramatic de la Caen, cu un succes nebun în 1957 la Opera din Paris, cu Andrée Esposito și Xavier Depraz în rolurile principale, unul dintre rarele și remarcabilele succese din viața sa.
Fragmente dintr-un interviu cu Boris Vian desre Cavalerul zăpezii și arie a reginei Guinevere (minutul 1.38)
În epoca în care recenzează discuri ca director artistic la Philips, Vian ascultă numeroase integrale din muzica cultă a secolului XX: Pierrot lunaire, Castelul lui Barbă Albastră sau Wozzeck, pe care le va discuta cu prietenul său Darius Milhaud, cel care avea să-i comande prin Hermann Scherchen o altă opera, pentru Berliner Festwochen 1958. Între schițele-i dezordonate s-a mai păstrat un alt proiect liric neterminat numit Lily Strada, după Lisystrata lui Aristofan. Dar tot cel mai cunoscut roman, devenit celebru de-abia postum, va fi și cea mai cunoscută lucrare lirică a sa, prin partitura lui Edison Denisov. Compozitorul rus a scris între 1977 și 1981 opera Spuma zilelor, o muzică în care, în ciuda referințelor declarate pentru Wagner și Debussy, irumpe deseori jazzul. L’écume des jours pe muzica lui Denisov e o creație mult mai reușită decât dezamăgitorul film recent al lui Michel Gondry, și merită ascultată, așa cum merită orice creație contemporană.
https://www.youtube.com/watch?v=evDgJR_BDoA&t=373s
Cea mai recentă reeditare, apărută la INA France, pe 17 ianuarie 2020, un album care celebrează centenarul Boris Vian
https://www.diggersfactory.com/vinyl/227045/boris-vian-jazz-a-saint-germain-des-pres
Cea mai frumoasă declarație de iubire a lui Vian pentru jazz se regăsește tot în Spuma zilelor, în prefață chiar: „Există doar două lucruri: dragostea, de orice fel, cu fete frumoase, și muzica din New Orleans sau a lui Duke Ellington. Restul ar trebui să dispară, pentru că restul e urât, iar întreaga forță a celor câteva pagini care urmează vine din faptul că povestea e în întregime adevărată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul“ (Humanitas, 2003, trad. Sorin Mărculescu).
E un citat care te urmărește mult timp după romanul acestei iubiri suprarealiste, de o frumusețe răvășitoare, în care există nu mai puțin de treizeci de trimiteri la instrumentul pian: Colin, personajul principal inventează de altfel un pianocteil, care în funcție de melodia cântată livrează prin tuburile-i atașate diverse cocteiluri. Și cam tot atâtea la trompetă, instrument mult iubit de Vian, care va acompania în formație strălucitoare de 11 alămuri mariajul cuplului Colin-Chloé – Chlo-e (Song of the Swamp) e și titlul unei piese celebre a lui Duke Ellington din 1940.
„La Trompinette“, cum afectuos și-a numit instrumentul favorit toată viața, e pentru scriitor sunetul care caracterizează, tot suprarealist, în Smulgătorul de inimi, stilul arhitectural al unei biserici în formă de ou, dar fără ogive și fără grija zilei de mâine. E stilul jazzy al scriiturii sale, cu multe aluzii muzicale, cu personaje muzicale non-umane și întotdeauna substituibile, de la aceste două celebre romane și până la povestirile sale, publicate după moartea sa prematură. Elementele muzicii de jazz sunt ușor recognoscibile și au o amprentă puternică asupra scriiturii sale, o scriitură-jazz, întotdeauna liberă, inventivă și bine ritmată, în care abstractul devine incredibil de palpabil. În toată ficțiunea onirică a lui Vian, muzica e omniprezentă, de la detaliul libertin al improvizației stilistice până la osatura macroscopică a unei structuri armonice prestabilite.
Citiți-l și ascultați-l! Muzica e la Vian nufărul din Spuma zilelor, boala incurabila ce-i crește iubitei în plămâni și metaforă a iubirii absolute, nufăr pe care, până la sfârșitul timpurilor, de pe malul lacului cimitir unde e îngropată Chloé, Colin așteaptă să-l vadă ieșind, măcar din când în când, la suprafață, ca să-l ucidă.
FOTO 1: @ Jacques Canetti