Prima impresie pe care o ai privind un concert al trupei germane Mono Inc. se integrează în coșmarurile feministelor de ambele sexe: trei bărbați masivi, dacă nu de-a dreptul uriași, se agită famelic în prim-plan pe scenă (doi cu chitările, unul cu microfonul), în timp ce o femeie (zdravănă și ea, nu-i vorbă, dar femeie!) bate din răsputeri tobele, în plan secund, abia văzută din sală, deși bateria este amplasată pe un postament înălțat ca decor.
Dacă solistul vocal (lider de facto al grupului), Martin Engler, n-ar fi totodată un toboșar talentat (postul său inițial în formula dintâi a trupei, când vocalistul Miky Mono dădea tonul și împărțea banii) și, de asemenea, compozitor, chitarist și pianist, ai crede că angajarea simpaticei Katha Mia s-a făcut doar pentru a duce la capăt treaba evident mai grea. Chimia oricărei formații rock – gothic rock, în cazul de față – e, însă, o chestiune misterioasă, cu virtu(alită)ți uimitoare în fiecare caz. Ceea ce unora li se pare ciudățenie, pentru alții este normalitate. Iar eu, deși împins parcă de drăcușorul ironiei gratuite, recunosc fără pic de glumă că formula în care Mono Inc. activează de mai bine de 15 ani (și cam tot pe atâtea albume de studio și de concert) funcționează perfect.
Molatic și dur concomitent, suspiciunea că grupul cântă, de fapt, pop-rock virează către adevăr. Să conteze oare? Câteva elemente stilistice și majoritatea liniilor melodice îndreptățesc plasarea trupei în marea familie pop, centrată pe audiții lejere și povești dulceag-amare de adormit copiii maturi, extenuați de muncă. „I was lonely, I was lost and I was falling in disgrace“ – începe, bunăoară, cântecul C’est La Vie, de pe albumul Viva Hades, 2011. Te-ai aștepta ca melancolia, înzăbrelită printre notele piesei de o mare sensibilitate și reală tristețe, să ducă spre cine știe ce teritoriu bântuit de traume psihice (post)moderne. Când colo, afli că: „When I’m done and when I sleep/ I want your love to stay with me“! Sigur, se știe de pe vremea lui Mozart că toate cântecele sunt despre dragoste; important este dacă melodia sună fermecător, iar publicul o acceptă cu ușurință. Și contează, desigur, cine o livrează. Charisma nu-i o chestie minoră în cazul interpreților pop-rock. Fie-mi iertată neobrăzarea, dar Martin Engler, cu silueta lui de călugăr bondoc, pedepsit cu tunsoare punk pentru neștiutele-i păcate, are tot atâta vino-ncoace cât are cancelăreasa Angela Merkel când anunță strategia de luptă contra COVID-19! Nu pot înțelege deloc realitatea că vocea lui Engler, frumoasă și mătăsoasă în felul ei grav, iese din matahala ce pare că se rostogolește stând pe loc în fața unei săli exuberante. Îmi imaginez că artistul slujește într-un templu întunecat și obscur, osândit pe veci la o suferință inaccesibilă profanilor.
Mă împinge la asemenea fantasmagorie și recuzita folosită de trupă în diverse materiale promoționale, pe copertele discurilor, în videoclipuri sau pe scenele unde s-a putut desfășura. Nu-i ceva singular, nici violent-șocant, ca la alți combatanți. Din felul cum expune Mono Inc. această iconografie, însă, răzbate un aer cam ridicol, de nu chiar kitsch. Prea o scaldă în bombasticism, iar lui Engler nu i se potrivește.
Ceva nepotrivit mă sâcâie și la ultima realizare, The Book Of Fire (2020, NoCut/ SPV): coperta cu ființa înaripată care se înalță neatinsă dintr-un incendiu. Povestea spusă în cele 12 piese, despre lupte, suferințe și dragoste, sună cumva anacronic în zilele pandemiei planetare. Dar toate poveștile sună astfel, de când se răspândesc ele printre suferinzi! Mono Inc. o cântă plăcut. Ascult albumul și mă las (se)dus de vraja și melodia lui. Nu știu dacă focul invocat va arde inamicul nevăzut. Merită încercat.