- „Detesta ceaiul, dar continua să soarbă întotdeauna puțin din imensa cană veche, rămasă de la tatăl său.“ Virginia Woolf, Anii, citită în franceză în zile de restriște, la Sibiu.
Am revenit de nu știu câte ori la fraza asta, care sună poate mai bine în franceză: „Il détestait le thé, mais il en sirotait toujours un peu dans l’énorme vieille tasse qui avait appartenu à son père“. Volumul cartonat are paginile groase, tăiate prost, și miroase a carte veche de rugăciuni. Éditions Stock 1938 (la un an după ce apăruse în original). În 1938 prietenul meu Al Bowlly încă trăia, înregistrase de trei ani Down by the River. Nu mai știu de la care anticariat din București am cumpărat volumul ăsta roșcat deschis, în facultate, când a costat 300 de lei. Nu l-am citit niciodată, oricum de la un punct încolo n-am mai putut citi ficțiune. Dar în aceste zile când trebuie să stăm izolați, când a venit iarna în plină primăvară, când am dus-o pe mama la spital și stau singură în casa ei unde sunt și amintiri de-ale mele pe care încerc să le ordonez, acest volum a ieșit aproape singur din bibliotecă.
La premiera cu Cea mai fericită fată din lume, Radu Jude a spus că peste 50 de ani oamenii se vor uita la filmul lui măcar ca la un documentar, pentru a vedea cum arăta Bucureștiul în 2008. Cu pătura pe picioare și cartea sub veioză, mă vântur prin Londra lui 1880, 1891, 1907 șamd, iar mintea transformă toate rândurile într-un film documentar despre cum era când timpul avea altă textură, când ritmurile erau mai lente – cam cum e acum, chiar dacă și pentru Virginia Woolf, născută în 1882, anul 1880 era tot în trecut. Nu e ciudat să descoperi că oamenii de altădată erau și ei pasionați de trecut? Eugenie, cumnata colonelului Abel Pargiter, aduce din vacanța de la Veneția oglinzi vechi și pătate, deși oricum trăiește în anul 1891.(E ca în bancul cu blondele de pe cele două maluri ale râului. „Nu știi cum pot ajunge pe partea cealaltă?“ „Dar ești deja pe partea cealaltă!“)
Uneori apar niște repere care par să aibă mai mult sens într-un ansamblu căruia doar inconștientul îi poate da o noimă și poate nu acum. Când servitoarea Cosby trage draperiile grele și vișinii, peste salon se lasă „o liniște profundă“. „Lumea exterioară părea ascunsă cu totul în spatele unui morman.“ Saloanele sunt pline de mobile și de obiecte. Eleanor le deplânge pe surorile mai mici care stau închise în casă, claustrate („claquemurées“) zi după zi. E atâta liniște pe stradă și atâta plictiseală înăuntru încât, atunci când se aude o trăsură și caii tropăie pe caldarâm, fetele Pargiter fug la geam să vadă unde oprește. Mrs Malone și fiica ei își fac siesta la 1880 în salon. Mama brodează un desen cu păsări care ciugulesc fructe, în timp ce Kitty citește cu voce tare articole din „Times“, printre altele despre experimentul cu un bec electric. „Totul era luminat ca ziua“, scrie reporterul. „Nu ar trebui să lucrezi după cină; e un obicei prost“, îl ceartă colonelul pe fratele său la 1891. Când doamna Pargiter, care trage să moară de multă vreme, se simte și mai rău, unul din fii se aruncă în trăsură și fuge după medic. „A venit!“, sar surorile din spatele perdelei.
Întotdeauna mi-au plăcut medicii din filmele vechi. Sunt întotdeauna bătrâni și blajini și apar ca niște îngeri cu gențile lor miraculoase. Dar nu scot din ele decât stetoscopul. Tot ce trebuie să facă e să vegheze lângă patul pacientului, în general o noapte sau mai multe (noaptea e cea mai grea), pentru ca până dimineață febra să dispară. Ce ritualuri desfășoară ei în spatele ușii, acolo unde nici familia, nici cinemaul nu pătrund?
Ieri, când luam notițe din cartea Virginiei Woolf, mi-am dat seama că am venit de la București cu un singur creion. Se va consuma repede, e B8. Ce fac dacă se termină, de unde cumpăr când totul e închis? O să mă descurc. Oamenii se adaptează. Pe archive.org este un filmuleț de la începutul secolului trecut, despre cum se obținea gheața. Când nu existau frigidere și curent electric, oamenii tăiau paralelipipede perfecte direct pe lac, pe care le transportau chinuind niște cai de povară la un depozit unde tot caii produceau energia ca liftul să urce gheața-n pod.
Cam cu un an înainte să moară, doamna Naum auzise de la Ada Milea de șerpașii din Dincolo de nori/ Beyond the Clouds (1995, Michelangelo Antonioni și Wim Wenders), care se opresc și așteaptă să-i ajungă sufletele din urmă. I-a plăcut atât de mult episodul încât l-a povestit tuturor prietenilor. I se potrivea. Poate că acum asta facem, iar dacă sufletele nu vin, avem timp să le căutăm. Unii le găsesc în filme, alții în muzică, iar alții în îndeletnicirea asta care probabil reușește mai bine ca cinemaul să pună o lume și o epocă într-o singură frază. „Detesta ceaiul, dar continua să soarbă întotdeauna puțin din imensa cană veche, rămasă de la tatăl său.“
FOTO: Hyde Park © Old London