Ne iubim atât de mult laptopul, iar el ne înșală.
La început fusese vorba de e-mailuri, poate chiar de scris o lucrare de seminar. Acum în el a fost înghesuit tot ce contează – toate fotografiile, toată muzica, toate textele, calendarul, jocurile, conturile. Laptopul e ca zeul a cărui privire fixă te face mereu să crezi că e nemulțumit și vrea mai mult. Iar noi suntem ca Marc Antoniu care îi oferă lui Cezar coroana, chiar dacă el o refuză, o dată, de două ori, de trei ori. Votăm în neștire onoruri dictatorului care tace, dezgustat de adulația noastră. În cele din urmă, rezultatul este acesta: fără să fi fost amenințați, fără să fi fost răsplătiți, de bună voie și nesiliți de nimeni, ne-am îngropat electronic toate comorile noastre de rând în adâncul unui laptop unsuros. Sau extrem de curat. Puf, puf. Squeak, squeak, squeak.
Din când în când, istoria ne oferă o șansă. Laptopul crapă, desigur prin surprindere, nu rareori într-un moment nepotrivit și întotdeauna doar cu câteva zile înaintea back-up-ului temeinic de care tocmai ne pregăteam. Ecranul îngheață, o ființă expiră în fața ta, jalea dependentului e greu de pus în 0 și 1. Se pierd lucruri neprețuite. Între alte odoruri, fișierul cu rețete, perfecționate dureros ani de zile: supă de linte, sarmale, papanași. (Îl recuperezi totuși, constatând că fusese cândva atașat din greșeală unui email către cineva de la biroul de echivalare a diplomelor.) S-au pierdut, ziceam, fotografii, muzică, texte. Ei, acum ar fi timpul să schimbăm ceva. Iar ceea ce schimbăm e asta – luăm un laptop mai bun, cu memorie mai mare, cu procesor mai rapid, în care, pe lângă calendar, jocuri, conturi și celelalte ne grăbim să mutăm acum și biblioteca în pdf-uri, și jurnalul. Tot ce avem ajunge încet-încet în laptop, ca apa într-un canal.
Nu știu în ce scop am fost expuși la poveștile cu Făt-Frumos și zmeul. A fost un experiment scăpat de sub control. Urma probabil să devenim curajoși și înțelepți. Eu însă am reținut un singur detaliu: că zmeul își ținea întreaga putere într-un ou de gușter. Opțiunea asta, atât de rezonabilă, m-a fascinat. Ambiția mea se vede că a rămas să ajung să am totul, absolut totul, concentrat într-o chestie mică și fragilă. Poate e și un fel de cult atavic al portabilității: dac-o fi să fie, în caz de ceva, la o adică, să-mi pot lua avutul repede și să plec unde-oi vedea cu ochii. Pe meleagurile astea am aflat, mai din ghicitori și eresuri, mai din invazii tătărăști, că întrebarea nu e dacă momentul ăsta chiar va veni, ci când.
Da, laptopul m-a ajutat foarte mult. A redus lumea prea tridimensională și schimbăcioasă la un ecran gestionabil și plat. Mi-a înlocuit prietenii, cu fețele lor bărboase sau luminoase, cu ferestre pătrate de chat. M-a făcut să reușesc să-mi termin treburile considerabil mai repede decât aș fi putut fără el, câștigând astfel timp liber în care mi s-a cerut să fac mult mai multe alte treburi. Cam asta. Sau și altele: relațiile peste mări și țări, pe care altcândva nimeni nu și-ar fi propus să le mai țină cu disperare în viață, se hrănesc acum din lungi certuri periodice pe același ecran.
Singuraticii pe care altădată tot mai reușeai să-i scoți seara în oraș acum aruncă o privire la laptop și-ți spun la telefon că sunt prinși. Sunt nedrept cu laptopul? Probabil. Dar am voie. Eu l-aș salva dacă mi-ar lua casa foc. El pe mine, nu.
E timpul pentru o revoluție, a sunat ceasul libertății. Ajunge cu tirania laptopului. O să-mi mut toate posesiunile, lumești și celeste, în iPhone.