Nu știu dacă printre ordaliile medievale se număra și alesul filmului de seară. Eu sigur aș fi fost găsit vinovat de fiecare dată. Dar cum să alegi repede?! Cum să scoți, din colivia online cu treizeci de papagali, unul pe care să-l duci acasă și să fie al tău? De-abia ai luat hotărârea și acum constați că papagalul are doar culorile lui, nu și pe-ale tuturor celorlalți.
E drept că și cerem mult de la filme. Le cerem uneori să schimbe, în ultima clipă, și aproape fără participarea noastră, o zi de efort sau frustrare sau gânduri negre într-o zi bine petrecută. Vrem nici mai mult, nici mai puțin ca filmul să transforme la comandă o zi insuficientă într-una îndestulătoare. Nu multe filme pot să ducă povara asta în spate. În plus, mai am și sinistrul obicei de a nu-mi dori nimic altceva decât o comedie ușoară. Asta înțeleg eu prin a mă simți bine. Ar trebui ca până acum să fi înțeles că, atunci când e vorba de artă, criterii ca trist și vesel sunt cu totul improprii. E adevărat că e greu să admiți că un film oricât de tragic, dacă e bine făcut, te pune pe șine mai bine decât orice altceva.
Una peste alta, vine seara și vreau și eu să văd un film amuzant. Da, sigur că mi-am propus să revăd cândva filmele de artă de altădată – Ugetsu, Teorema, Zerkalo (colegii de la corectură vor aprecia că n-am zis Smultronstället sau Dodeskaden). Dar n-am înnebunit să mă uit tocmai în seara asta la așa ceva. În seara asta aș vrea, cum să zic, o comedie, ceva ușor. Hai să fim serioși – în filmele de artă nu se întâmplă nimic. Dacă totuși se întâmplă ceva, lucrurile nu sunt, din păcate, în ordine cronologică. Iar dacă sunt, nu avem dialog, sau nu avem culori. Iar finalul nu e clar: adică cum? deci cum a rămas? Mă gândesc că poate ar trebui să nu fim lăsați să ne uităm la filme de artă la tinerețe. (Roger Ebert zicea într-un articol că era mult mai blazat în primele lui recenzii de film.) Probabil dacă nu ne-am fi uitat atunci, le-am fi primit acum cu brațele deschise și fără să ne fie rușine de noi înșine că suntem pe punctul de a fi profunzi.
Alteori, cerem de la filme să ne dea ce ne-au dat cărțile, iar asta nu prea e corect. Am petrecut nenumărate ore uitându-mă cu sufletul la gură la filme, așa că nu prea înțeleg ifosele celor care cred că cinematografia nu e decât entertainment, iar literatura, înțelepciunea supremă. Baza statistică a disprețului pentru filme al unor literați pare să stea în două-trei cărți dezamăgitor ecranizate. (Cu corolarul stuporii binevoitoare: și să știi că nici filmul nu e rău.) Chipurile, lumea cinematografiei este cea a câtorva filme proaste făcute după romane celebre, iar lumea literaturii este numai de-alde Borges, Dante și Homer, nici o uscătură.
Și în fundal se ghicește și iluzia că lectura ar arde mult mai multe calorii decât uitatul la film… Ce să zic, am încercat ambele sporturi, fără rezultate notabile pe plan muscular.
Să nu mai comparăm deci filmele-mere cu cărțile-pere. Să le judecăm în paradigma pe care ne-o propun ele. (Pentru că, până la urmă nu contează decât ca filmul să fie făcut ca la carte.) Ca iubitor de filme, aș nota totuși aici o rezervă personală, ceva ce aș vrea să ajung să înțeleg mai bine. Am impresia că pierd mai ușor filmele care mi-au plăcut, decât cărțile care mi-au plăcut. Parcă, la fascinații de pornire egale, iradierea ulterioară e mai mică.
Pentru încheiere – mai cerem ceva de la film, dar e ceva care chiar nu mai are legătură cu esteticul. Îi cerem să ne aducă din nou alături de partenerul nostru, adică să ne uităm la film îmbrățișați, bând vin, murmurând critic și chicotind. Ei, în acest scop, mai nobil decât toate, s-ar putea să fie de preferat să nu alegem Haneke sau von Trier. Mai degrabă o comedie complicată. Ce dacă începe cu cineva care, înainte să meargă la muncă, face puțin canotaj?