Știind cât sunt de devotată artei teatrale pe care o slujesc cu observația critică și condeiul, iepurașul pascal mi-a adus anul acesta un cadou neașteptat. Într-o husă elegantă, coborât din cu totul alte vremuri al căror spirit îl arhivează, se afla un lornion. Sprijinit într-un mâner metalic nu mai mare de 15 cm, ornamentat simplu, dar rafinat, cu linii orizontale și verticale fine, unele de culoare neagră, pentru contrast cu argintiul predominant, lornionul are în lateral un buton în relief de mărimea unei gămălii.
Prin apăsarea declanșatorului se pune în mișcare un invizibil sistem mecanic, cel mai probabil un resort, care deschide două lentile circulare, așezate în poziția de repaus una peste alta, din rațiuni de economie a spațiului și ca măsură de protejare a sticlei. Deîndată ce presezi măciulia, printr-un salt spectaculos cele două lentile ale ochelarului se despart, rămânând conectate printr-un pod semicircular. Lentila fixă e legată de cea mobilă prin acest elegant element arcuit. Totul lucrat cu migală, cu atenție la fiecare mic detaliu. Obiectul trebuie să aibă o vechime de măcar un secol, un secol și jumătate, când a apărut această soluție de pliere, din rațiuni de economie a spațiului și de protejare a fragilelor lentile. Dar trecutul lornionului, altădată nelipsit din setul de accesorii pe care doamnele îl aveau la purtător, e ceva mai vechi. Nu dădusem până acum prea mare atenție acestei recuzite asociate simbolic criticului de teatru, dar surpriza pascală m-a trimis către surse de documentare. Informațiile sunt fascinante.
Saloane pentru recepții și săli de bal
Piese de colecție azi, lornioanele erau odată, alături de binoclul pentru operă apărut ceva mai târziu, un auxiliar de mare ajutor în receptarea unui spectacol. Numele i se trage din franceză, iar apariția lui e localizată în secolul al XVIII-lea. Deși botezat de francezi, istoricii susțin că inventatorul e George Adams I, undeva pe la 1770. Intenția englezului era găsirea unei rezolvări pragmatice de sprijin a ochelarilor, iar legarea celor două lentile și atașarea unui suport fix a fost atunci o idee bine primită. Apanaj al celor din înalta societate, care-și permiteau achiziționarea, lornioanele au devenit un scop pentru opticieni și, mai ales, pentru bijutierii care au înțeles rapid că frumusețea lucrăturii le sporea atractivitatea și lor le aducea mai mulți bani. Un obiect util corectării unor deficiențe de vedere a devenit de nelipsit din poșete, alături de mănuși, evantai, carnețelul de bal (unde se notau invitațiile la dans, numele și ordinea domnilor care solicitau înscrierea pe listă).
„A privi cu atenție“, etimologia cuvântului care-l desemnează, era facilitat de noul obiect care le îngăduia posesoarelor ocheade indiscrete către perimetre mai îndepărtate, să observe cu atenție concurența de gen, cine cu cine socializează ori ce se petrece în colțuri mai ascunse ale unei încăperi. Din saloane pentru recepții și săli de bal, lornioanele ajung și în sălile de spectacole. Persoanele din înalta societate aruncau priviri înspre celelalte balcoane ori către stal, pentru a fi la curent cu bârfele zilei: cine însoțea pe cine, cine trăgea cu coada ochiului spre cine ori cine cui făcea ochi dulci. Dar, desigur, și pentru a apropia grație opticii chipurile actorilor și actrițelor din scenă!
Cochetăria feminină a făcut ca lornionul să devină mai ales un lucru pentru doamne. Bărbații pregerau monoclul sau pince-nez-ul, două lentile legate printr-o mică punte fixată pe nas, ancorate cu lănțișoare de buzunarele speciale din vestimentație. Dar erau și domni care nu se sfiau să recurgă la ajutorul lornionului. Printre ei, nonconformistul Toulouse-Lautrec, posesorul unuia din aur, și împăratul Alexandru I, care-l purta fie în buzunar, fie agățat la butonieră.
Un element ce indica sofisticarea
În timpurile de apogeu, lornionul devenise ocazia etalării unor idei foarte creative. Din argint, aur, os, corn, fildeș, lemn de esență rară, carapace de broască țestoasă etc., forma și ornamentele erau provocări pentru artizanii care se întreceau în soluții. Lentilele erau treaba șlefuitorilor, dar ramele și elementul de sprijin cerea talent. Pentru a nu fi rătăcite, li se adăugau lănțișoare purtate la încheietura mâinii, la gât sau pe post de broșă; pentru personalizare, inițialele numelui se puteau grava pe mâner.
Fantezia meșteșugarilor părea să nu aibă limite, animată de dorința de-a fabrica exemplare cât mai ieșite din standard și de-a le asorta la tendițele generale ale modei. Producătorii elvețieni i-au adăugat un ceas de mici dimensiuni care să-l facă dublu ca întrebuințare. Existau modele care includeau două perechi de lentile (una pentru distanță, alta pentru citit) și, deși majoritatea lentilelor erau rotunde, s-au păstrat și variante cu rame dreptunghiulare sau hexagonale, de comandă.
Nu toate posesoarele de lornion aveau nevoie de ele pentru văz, dar, cum devenise un element ce indica sofisticarea, erau mai mult decât încântate să le afișeze. Ridicarea lor în dreptul ochilor devenise sinonim cu studierea mai atentă, cu măsuratul din cap până n picioare, cu un gest care dădea de înțeles „sunt cu ochii pe tine!“.
Madame de Pompadour nu pleca nicăieri fără lornionul ei special. Era un model căruia i se adăugaseră două mici oglinjoare oblice, extrem de utile în spionarea discretă a celor care nu se aflau în raza vizuală. Botezat „lornionul geloziei“, modelul a avut mare succes, întrucât normele de bună purtare din mediile aristocratice considerau inacceptabil ca o doamnă să își răsucească torsul pentru a vedea cine a intrat în încăpere sau în lojă. O altă celebritate, regina Marie Antoinette, ar fi avut ideea de-a combina evantaiul cu lornionul, prin plasarea câte unei mici lentile în paletele acestuia. Astfel, era scurtat timpul necesar utilizării celor două accesorii. Biografii susțin că evantaiul-lornion era o ustensilă binevenită în jocurile de seducție și de spionaj domestic practicate la curte.