Locuiesc, în chirie, pe o scară de bloc ridicat în anii de după Al Doilea Război Mondial pentru ocupanții sovietici. Doamnele în etate sunt sigure că, tocmai din acest motiv, blocul nostru nu se va prăbuși niciodată la marele cutremur: dacă era pentru ruși, vă dați seama…
Trăiesc vecinătatea vecinului român: mă trezesc în acorduri de bormașină și adorm ca un prunc în timpul urletelor erotice ale vecinei de la etajul doi, damă cu vizite multe, chiar și în vremea pandemiei.
Între cele două momente ale zilei se strecoară glasul de bariton beat al vecinului care trăiește în balcon vorbind la telefon despre bricolaj și părțile femeiești de care îi este dor.
Aceasta este viața mea publică, perfect adevărată. Mai am, cum are orice om, cum bine ne-a învățat domnul Marquez, o viață privată și una intimă.
Despre cea intimă, desigur, nu voi da nici o mărturie, nici în fața Marii Adunări Naționale.
În schimb, despre viața mea privată vă pot spune câte ceva: locuiesc în același bloc imaginar cu oamenii mei preferați.
La etajul unu stă domnul Panait Istrati, care, în rarele zile când ajunge acasă, ne cheamă într-un splendid living imaginar, unde ne cântă la un pian imaginar, ne servește cu rachiu și, după ce se lasă rugat pentru o vreme, ne povestește ca o Șeherezadă istorii magnifice și chipul său frumos se aprinde atunci ca o flacără.
Și Panaitaki povestește, povestește înainte: se făcea că în 1907, la Damasc, se îndrăgostise de o actriță de pantomimă, prilej cu care și-a încercat și dânsul puterile în meseria de actor de pantomimă. Venea de la Cairo unde fusese om-sandviș, făcând reclamă cinematografului Mignon. Stătea în Piața Esbekish cu o pancartă luminată în cârcă, refuzând insistențele prostituatelor de a le fi pește…
Ca actor de pantomimă, a interpretat cu succes de stradă rolul unui prinț mut și al unui călău inofensiv, câștigând nu mai puțin de doi beșlici pe seară.
Într-o astfel de seară îi puse și Dumnezeul vagabonzilor mâna-n cap și ajunse a cina la consulul rus, sub candelabre copleșite de lux…
Și povestește Panaitaki, povestește înainte: cum fu prins în mrejele unei afaceri complicate de alcov, un necaz de harem la arabi, așa că își luă mai departe tălpășița prin lume, până în Beirut, unde…
Iar sus, la mansardă, stă domnul Cioran, ascultă toată ziua Bach și e chinuit de melancolie. Consoarta dumnealui, doamna Simone, îi face legume la abur, fiindcă o nenorocită de gastrită îi dă necazuri de patruzeci și patru de ani, trei luni și cinci zile.
Pe când avea șaptezeci de ani, domnul Cioran a fugit de acasă după o iubitoare de filosofie, o nemțoaică longilină, care i s-a dăruit într-un apartament de două camere din orașul Köln, din Germania Federală.
Domnului Cioran i s-a făcut atunci poftă să-și petreacă eternitatea plângând sub fusta dumneaei, dar despre asta nu vorbește niciodată.
Domnul Cioran e frumos și sălbatic și vorbele lui cad uneori ca o rafală de gloanțe oarbe. Îi place să calomnieze tot universul, dar ochii săi aprinși, ochii săi de culoarea mărilor în furtună, sunt totuși blânzi și spun o altă poveste: povestea unui suflet bun și nemângâiat.
Iar aici, chiar la noi pe palier, stă însuși Nenea Iancu. Și de câte ori ne întâlnim refuzăm să păstrăm distanța regulamentară și ne strângem mâinile încătușate în mănuși chirurgicale.
Iar atunci Nenea își dă trage masca mai sus de mustață și începe să ne vaite pe toți că nu ne-am născut bulgari.
Uneori cerul coboară atât de aproape de blocul nostru încât îl putem vedea în ceruri, printr-o ceață mov, pe bunul Dumnezeu râzând și plângând în același timp.
Se povestește că bunul Dumnezeu e chiar Charlie Chaplin, dar nimeni nu a coborât vreodată dintre nori să ne spună adevărul, tot adevărul și numai adevărul.