„Când se respectă instrucțiunile lui Beethoven, simfoniile capătă ardoare spirituală și o mai mare intensitate.“
„Joi seară, la Filarmonică, concert Hermann Scherchen: Simfonia I de Beethoven, Serenata notturna de Mozart și a cincea simfonie de Mahler, admirabilă, neașteptat de frumoasă – în ciuda temerei mele că trebuie să fie ceva pretențios, grandilocvent și absurd.“ E o notă în jurnalul lui Mihail Sebastian din martie 1937, la care m-a trimis fulgerător integrala Beethoven apărută la Deutsche Grammophon în 24 aprilie 2020, o ediție pe care v-o recomand aici. Scurta frază Sebastian despre Scherchen are pentru mine efect de madlenă: nota scriitorului și melomanului înveterat care a semnat cu pseudonimul Flaminus numeroase cronici muzicale, inclusiv în acel an în care dirijorul german a concertat aproape întreaga stagiune la București, îmi proiectează în memoria afectivă articolele pe care regretatul Victor Eskenasy i le-a dedicat atât lui Sebastian, cât și muzicianului german aici, în SdeC. Beethoven-Scherchen-Sebastian-Eskenasy, un cvartet subiectiv pentru mine.
Simfoniile 1-9. Uverturi adună înregistrări mono realizate de Hermann Scherchen între 1951-1954 și remasterizate acum de casa germană, disponibile și în format digital, cu Orchestra Operei de Stat din Viena și Royal Philarmonic Orchestra, dar și cu English Baroque Orchestra, în Marea Fugă, pe care am ascultat-o în reeditările Westminster Archives ale label-ului Tahra, o casă de discuri a cărei inițiatoare și spirit tutelar a fost Myriam Scherchen, fiica marelui dirijor și a profesoarei românce de matematică Pia Andronescu. Pentru melomanii care nu posedă sau – greu de crezut! – nu au ascultat bijuteriile editate de Tahra, cofretul scos de DG în anul jubileului beethovenian e unul obligatoriu. Ediția 2020 cuprinde și uverturile, câteva inedite, cu un bonus din repetiția la Wellington Sieg op. 91 și Simfonia a III-a Eroica, versiunea 1958 stereo, acea Eroică despre care „Die Zeit“ a spus în 2000 că este „probabil ce mai captivantă înregistrare beethoveniană făcută vreodată“, alături de un text destul de bun și câteva fotografii rare ale lui Hermann Scherchen.
Integrala Beethoven/ Scherchen DG 2020 e o reeditare istorică, una de colecție, în acest an în care aniversăm sfertul de veac Ludwig van Beethoven. Scherchen, poate mai mult decât colegii săi de generație Furtwangler și Klemperer, a fost un beethovenian prin excelență: tumult, generozitate, umanism și mai ales fidelitate pentru partitură. A fost printre primii muzicieni germani care s-a autoexilat la ascensiunea nazismului în anii ’30, un om liber și un intelectual care nu a făcut politică, dar și-a afirmat ideile bine conturate, ca artist de stânga. Era numit „der rote Scherchen“ în mediile conservatoare europene și americane și „imperialist“ în Rusia sovietică. A fost asistent și prieten al lui Arnold Schoenberg și un fervent apărător al cauzei muzicii seriale, dar și un interpret fascinant al repertoriului clasic, prin lecturi neromantizate și moderne, avant la lettre, ale marilor opusuri clasice. A fost un generos, deseori în cariera sa întreținând chiar din proprii bani orchestre pe care le-a dirijat. Socotit azi un mare interpret al muzicii lui Mahler, Hermann Scherchen a fost un dirijor complet, cu un repertoriu vast între Bach și Schoenberg, un teoretician, estetician și acustician al muzicii noi, care a avut printre elevii săi interpreți și compozitori ca Igor Markevici, Karl Amadeus Hartmann, Luigi Nono, Luigi Dallapiccola, Bruno Maderna și Ianis Xenakis, în perioada Darmstadt, acolo unde a predat o perioadă de timp și scris și un tratat de dirijat.
Scherchen a fost una dintre marile personalități muzicale ale secolului XX, prin preocuparea constantă pentru muzica contemporană, care l-a transformat în cel mai implicat apologet al noilor generații de compozitori europeni. „Un om al Renașterii, ancorat în realitatea contemporană, care a servit muzica cu umilitatea artizanului“ spunea Luigi Nono despre el, poate cea mai bună descrierii a personalității unui muzician căruia îi datorăm, pe lângă arhicunoscuta orchestrație la Arta fugii, și o moștenire interpretativă unică, cu multe înregistrări emblematice, dintre care integrala Beethoven e un must-have pentru orice meloman.
Hermann Scherchen credea că un dirijor trebuie să înceapă lucrul cu orchestra doar când partitura era complet memorată de efectivul simfonic, travaliul ideal fiind cel din memorie. Documentarele filmate cu el la pupitru, un om care a condamnat mereu convenționalul, ne dezvăluie un dirijor cu o gestică simplă și clară, întotdeauna implicat, chiar coleric și dur în repetiții.
Despre meseria de șef de orchestră Scherchen credea că e cea a unui om care trebuie să anime muzica dincolo de note: „O muzică lipsită de orice emoție, de orice plăcere estetică sau raportare spirituală poate interesa un profesionist, dar nu are nici un sens pentru un ascultător obișnuit“. A fost întotdeauna atent la indicațiile compozitorilor pe text, fiind unul dintre puținii șefi care respecta cu sfințenie tempoul din simfoniile beethoveniene, manieră neobișnuită pentru confrații mai mult sau mai puțin subiectivi: „Când se respectă instrucțiunile lui Beethoven, simfoniile capătă ardoare spirituală și o mai mare intensitate“, spunea într-un text din 1963.
„This is not Sherchen’s Beethoven, is Beethoven’s Beethoven“ notează bookletul colecției. Dincolo de găselnița de marketing, e un sâmbure bun de adevăr: integrala Scherchen 2020 e vie, niciodată plictisitoare, cu multă culoare și nerv. Mi-a plăcut a III-a, versiunea stereo din bonusul 1958, foarte clară, deși densă, cu un marș funebru de o rezervată demnitate: un lamento fără lacrimi, monumental și obsedant.
Și a V-a, cu Royal Philarmonic, e rapidă, tempoul trimite la Toscanini, dar Scherchen nu are pic de furie, tumultul de obicei furibund e topit în întregul limpezit de relaxările tematice. A II-a e ludică și haydniană, cu un Scherzo încântător, plutitor și vioi. A VIII-a e surprinzătoare din nou prin viteză, cu un Allegretto scherzando plin de căldură și un Menuet pompos, ușor sec. M-am îndrăgostit de a VII-a, de prospețimea ei, senzație atât de rară! Mi-au plăcut uverturile – Wellington Sieg, care e aproape o zornăială festivistă cu multe alămuri, mi-a sunat pentru prima dată decent! –, Leonore, Regele Ștefan și Marea Fugă –, iar repetiția din bonus e absolut delicioasă. A IX-a, 1952, ușor seacă, cu o grijă obsesivă pentru obiectivitate, cu un Adagio molto e cantabile incredibil și finalul vocal cu minunatul tenor Petre Munteanu în mare formă – Magda Laszlo, Hildegarde Rssel-Majdan și Richard Standen sunt celelalte prezențe solistice alături de Corul Vienna Academic, așezat din păcate ușor „pe lângă“ microfoane, cu oda bucuriei supra-expusă și martelată. Favoritele mele sunt a II-a, a III-a (versiunea bonus 58) și a VII-a, dar muzica trebuie întotdeauna ascultată, chiar și detractorii obiectivismului vor găsi lucruri demne de admirat, în timp ce fanii o vor adora!
O integrală provocatoare, cu un dirijor riguros, care a văzut muzica dintotdeauna ca pe un continuum între vechi și nou. De ascultat și păstrat. Mă gândesc la pasiunea unui cronicar anume pentru Scherchen, cel cu care aș fi vrut mult să discut această colecție beethoveniană de colecție, care lui i-ar fi plăcut, foarte mult, cu siguranță. Lui, celui care folosea drept motto al textelor sale din SdeC un citat celebru din Hermann Scherchen: „Muzica nu trebuie înțeleasă, ea trebuie ascultată“.
Lui Victor.
https://www.youtube.com/watch?v=VSf-spx05ME