E duminică după-amiaza, am mâncat de prânz și simt nevoia să stau puțin liniștit, să citesc ceva – poate c-o să reușesc.
Nu proză, calculez eu repede, n-aș apuca nici să intru în atmosferă, mi-aduc aminte că mi-a luat o lună să citesc o carte de proză scurtă – altfel foarte reușită, Frica de umbra mea. Am citit-o pe furate, încuiat în baie, în vreo douăzeci de reprize, întrerupt adesea de bătăi disperate în ușă: „Tati, tati, tatiiii! Haiiiii!“.
Deci nu proză. Poezie, măcar câteva poeme. Ceva care îmi place. Iau cartea și mă las precaut pe canapea. Copiii sunt în camera alăturată, îi aud cum se joacă unul cu altul, discută grav și din când în când pocnesc câte ceva. Deci e în regulă.
„satin / dis-de-dimineață
pornim după satin / vara trecută căutam“
— Tati, tatiii!
„căutam cu frate-miu glet batoglet“
— Taaaatiiiii!!!
„glet batoglet ipsos“
— Taatiii! Malina m-a volit!
— M-a lovit! strig eu didactic.
— M-a lovit! se aude vocea un pic rușinată a lui Ștefan.
„Lovește-o și tu pe ea“, îmi vine să zic, dar nu-i didactic.
— Măi, nu vă mai loviți! Jucați-vă frumos! mă rățoiesc eu, cu mâna între foile cărții, gândindu-mă că mai clișeistic de-atât nu puteam s-o spun.
Știu, încă nu-i nimic grav. Tac și ascult cu umerii strânși. Alina e plecată pentru vreo oră la cumpărături, sunt pe cont propriu. Dincolo tropăitul moale se reia.
„ipsos / la berea de după / m-a întrebat dacă nu-mi pare“
— Tati! Taatiii!
Tac cu lașitate, nu-s aici, nu aud.
„dacă nu-mi pare rău c-am vândut apartamentul / după douăzeci de ani“
— Taatiii! A făcut pe tine! strigă Ștefan disperat.
— „Pe mine“! precizez eu și las cartea deoparte.
— Pe tine! insistă Ștefan. A făcut pe tine!
Între timp m-am ridicat deja și mă duc în camera alăturată. Nimic grav: a scăpat câțiva stropi în chiloți înainte să se hotărască să se pună pe oliță. Așa face el: e omul – mă rog, băiețelul – ultimului moment, așteaptă până nu mai are încotro. Îi schimb chiloții, golesc olița, o spăl, dau să mă întorc în cameră, la carte.
— Tati, tati, vreau să pictez! sare Marina.
Bun, oftez în gând, asta-i ceva pașnic: măcar o jumătate de oră o să stea cu foaia și acuarelele în față. Îi întind o foaie, îi aduc pensula, acuarelele, păhărelul cu apă…
— Și eu vreau să pictez! sare Ștefan. Tati, tati, taaatiii!
— Da, da, și tu! scap eu pe un ton exasperat și mă corectez imediat: Sigur, băiețele, imediat.
Îi aduc și lui pensula, acuarelele, păhărelul cu apă. Marina mă prinde de mânecă și îmi întinde ferm foaia:
— Desenezi!
Mi-o întinde și Ștefan.
— Ce să desenez?
— Un bloc, zice ea.
— Un bloc, zice și Ștefan. Maaree.
— Cu ferestre, precizează Marina.
Desenez două blocuri chinuite, cu ferestre strâmbe, în care n-ar locui nici o familie de șobolani, și le las foile pe masă. Mă furișez din cameră și mă întorc la carte.
„satin / dis-de-dimineață pornim după satin / vara trecută căutam cu frate-miu glet batoglet“
— Taatiii! aud vocea disperată a Marinei. Taati, vino, vino, vinooo!
„ipsos / la berea“
— Da, Marina, zic tare și mă ridic, cu cartea în mână, căci știu ce urmează.
— Tati, vino, vreau să pictez cu tine!
— Pictează singură, drago! strig, dar deja mă îndrept spre camera lor.
— Vreau să pictez cu tineee!
În drum spre ei, pun cartea înapoi în raft. Săracii merg mâine iar la grădiniță – cine știe cât mai apuc să stau cu ei. Las’ c-o să citesc diseară, după ce se culcă. Ajung la ei: Ștefan pictează sârguincios, cu limba scoasă, strânsă în colțul gurii de concentrare. Marina s-a cocoțat pe jumătate pe masă. Când mă văd, lasă pensulele amândoi.
— Tati, vreau citește! zice Marina.
Și eu vreau, mă gândesc scurt, apoi iau o carte ilustrată cu povești.
— Nu aia! mi-o retează fetița. Eu aleg.
(din volumul Un drum cu Ceapă, în curs de apariție la Editura Polirom)