Sao Miguel d’Alfama e un restaurant cu mot, ultra-cotat intre zecile de localuri cu fado din cartierul vechi. N-am avut habar de asta cind, pe la prinz, in timp ce inspectam terenul pe stradutele incilcite, am luat un mic pliant din fata unui local ca sa avem seara cit de cit un reper, ca sa nu umblam teleleu ca bezmeticii dupa casele cu fado. Evident ca seara ne-am ratacit, evident ca am umblat ca bezmeticii, pina am hotarit sa ne oprim pur si simplu unde se aude ceva muzica. Asa ca in clipa cind niste chitare au parut ca susura, ne-am uitat repede pe geam, ne-a placut privelistea si-am intrat. Abia la plecare ne-am dat seama ca era chiar Sao Miguel.
Deci, cine? In afara de noi, rasfirati singuratici la mese, barbati si femei sorb vin si ciugulesc masline. Patroana, o doamna blonda, stil hipiot, propteste intrarea, toata zimbet. Un chelner ca noaptea de negru, stilat, cu papion, sta linga bar. Lipiti de un zid, pe scaune, doi chitaristi cu fete de profesori universitari ciupesc corzile, in costume, cu ochelarii pe nas. Nici nu ne patrundem bine de atmosfera, si de la una din mese se ridica „un fante cu ghiuluri si mustacioara” (corect, Robert), care incepe sa cinte infocat. Nu intelegem decit ca din dragoste se poate muri oricind. Aplaudam, aplauda si ceilalti, apoi, de la alta masa, inainteaza spre chitaristi o doamna coapta, vopsita blond, cu pantaloni si sacou negru, care mie-mi pare ca seamana cu matusa Fira de la Beius. Dar cind se jeluieste despre despartirile timpurii cu glas gituit, ma ia cu fiori. Iar aplauze. Apoi alta doamna blonda, tot in negru, isi da drumul cu patos. Se invirte jucaus printre mese, ne face cu ochiul si nici nu ne vine sa credem ca a facut 74 de ani. Cind triluie despre soarta trista a femeilor parasite, noua ni se pare ca-i insasi Amalia si ni se face pielea de gaina. Raminem asa buburuzati pina cind intra-n arena „un mascul cu gitul gros si voce de privighetoare” (foarte exact, Robert). Atunci, de emotie, ni se ridica parul pe miini.
Deci, cum? Abia dupa o ora ne prindem ca de fapt sintem singurii clienti si ca echipa da un spectacol doar pentru noi. Dar asta inca nu-i nimic. Pe la zece, vazind ca nu-i rost de alti musterii, incep sa cinte toti sase, pe rind sau impreuna. Pe la zece jumate li se alatura si patroana. Spre unspe rasar doi prieteni ai sefei si se pun si ei pe fado-uri. Iar catre spartul tirgului iese dintre tingiri si bucatarul, cu sort si boneta, si intra in cor, cu mici numere solo. Totu-i ca un chef intr-o familie de vis, in care, iata, ne simtim adoptati. Ciocnim pahare, cintam, ridem, aplaudam, ne imbratisam. Doar chelnerul tuciuriu sta incremenit linga pult ca un sfinx si priveste mut scena. Cind plecam, spre miezul noptii, ne spune in franceza ca asa ceva n-a vazut niciodata. Iar in final, de adio, Maria do Carmo si Jose Matoso ataca inflacarat Fado intelectual. Le tinem isonul, gata sa ne dam duhul, fiindca ei parca vor – cum bine zice poetul – „sa ne gaureasca inimile”. Da. „Si sa scoata sufletul din noi.”