Deși mi-au plăcut de la prima ascultare, am trecut mereu pe lângă fiecare disc al lui Moby, așa cum trece acceleratul prin celebra gară Dâlga, obsesia profesorilor bucureșteni din anii ’80, navetiști de nevoie.
Bine aminte nu-mi mai aduc de momentul când cea dintâi piesă mi-a zdruncinat auzul. Să fi fost Drop a Beat, deschiderea CD-ului din 1992? N-aș spune „da“ cu toată convingerea, fiindcă pe-atunci urechea mea destul de conservatoare se mulțumea să compileze și să adune informații rock neaccesibile până-n revoluție. Revoluționară piesa nu prea cred că este; totuși, se înscrie în tiparul celor care inaugurează o carieră. Sau evidențiază un stil, postându-și adepții din underground în bătaia tunurilor showbiz. Muzica lui Moby, ca și a multor interpreți de valoare contestată ori socotită „prea“ comercială, venea din zona care constituie scopul și substanța artei lor: dansul (exemplu clasic: Madonna). Iar dansul, în zilele noastre, se desfășoară acolo unde „cultura înaltă“ se codește să intre: pe ringul discotecii. Vorbesc de dans ca exprimare, defulare a unui sentiment simplu, banal, vulgar, nu vreo „expresie sublimată conceptual“ de-un ansamblu de balet sofisticat, chestie accesibilă doar inițiaților. Sau snobilor.
Ani de zile m-a urmărit imaginea de copertă a celui de-al treilea album, Everything Is Wrong, din 1995. Tocmai lua amploare pirateria cu CD-uri de proveniență bulgărească, iar eu butonam cu mândrie un aparat ieftin de redat sunetul prin intermediul razei laser și mi se părea idealul audiofil. Naiba știe de ce voi fi rămas în minte cu figura ușor androgină, despre care nu m-am informat a cui este ori cine a conceput-o. Și aproape uitasem piesele de pe disc, ocupat cu avalanșa de titluri noi, compuse, produse și impuse de însuși Moby, devenit chiar el un produs foarte profitabil. Deunăzi, după ce-am ascultat noua realizare, All Visible Objects (2020, Little Idiot – Mute), am reluat aproape toată discografia și-am descoperit… rotunjimea blankului de policarbonat, să zic așa: piesa Feeling So Real e atât de cunoscută și face parte din ambientul fiecărei săptămâni, încât creierul meu nici nu se mai obosește să-i atribuie titlul și autorul, de parcă sunetele ei ar fi precum aerul consumat cu inconștiență! Ce poate să însemne asta? N-am idee…
Apropo de acel disc fenomen(t)al, în care Moby își valorifică abilitatea combinatorie, mixând influențe dintre cele mai paradoxale: am o deosebită simpatie pentru piesa What Love, un fel de istorie a muzicii americane, de la gospel & blues la speed & thrash, totul în numai 2’48”. Aici se vede talentul de DJ și rodesc anii de învârtit platanele prin discoteci și cluburi, locuri în care pulsul generației zvâcnește mai perceptibil ca oriunde. Sigur, schematismul unor piese, repetitive până la saturație, dacă nu chiar până la plictiseală, împinge ușor genul techno/ house/ trance dincolo de granița „artei“, scrisă cu majuscule.
Dar Moby țintea podeaua cu dansatori, iar lumea îl asculta și dansa pentru că așa se simțea purjată de orice. Omul de la pupitrul ce controla instalația de sunet nu era însă un simplu manipulant care își vindea talentul. Instrucția sa, plasarea în linia descendenților celebrului scriitor (și marinar) american, Herman Melville, atitudinea față de problemele grave ale planetei, vegetarianismul consecvent, figura de călugăr franciscan din secolul lui Caravaggio, colaborările cu nume prestigioase ale pop-dance-rockului îl pun pe Moby în prima linie a novatorilor de care musai să ții seama, dacă ai oarece pretenție de om informat.
Nu pretenția m-a făcut să-i ascult ultimul disc, o subtilă pastișă a propriilor trucuri, cam lungit pe alocuri, ca și cum compozitorul ar fi sigur că merge oricum. Ci imaginea (iarăși!) de pe copertă: parcă aș fi capturat-o eu!