Zilele trecute, la intrarea într-un supermarket, am asistat la o scenă măruntă de pe scena mai mare a lumii în vremuri de coronavirus. Un bărbat masiv și supărat tocmai se răstea la agentul de securitate care îi stătea timid în cale: „Nu-mi pun, în p…a mea, nici o mască! N-am eu nici un coronavirus, în p…a mea, nu vezi?“. După care a călcat apăsat înspre ușa glisantă, iar agentul de securitate, cu vreun cap mai scund decât bărbatul cu organ, a făcut pasul într-o parte, lăsându-l să treacă.
Am intrat și eu în urma lui, dar, fiind mai slab de vârtute, mi-am pus masca pe față. Cum împingeam căruciorul printre rafturi, cu gândul la măști și epidemii, am remarcat tot felul de oameni și măști. Majoritatea își acoperiseră nasul și gura, dar nu erau chiar atât de majoritari. La destui cumpărători de pe acolo masca medicală le acoperea doar gura, alții – destul de mulți – și-o trăseseră sub bărbie, ca pe un fel de agățătoare pentru urechi, și nu erau puțini cei cărora le atârna din buzunar: și-o puseseră doar la intrare, ca pe un pașaport pe care îl arăți la punctul de trecere, apoi și-o scoseseră. Probabil că nici ei n-aveau nici un coronavirus, în p…a lor.
Vorba asta m-a făcut să-mi amintesc de o anecdotă povestită, cred, de Ion D. Sîrbu într-una din scrisorile lui. Cică în Primul Război Mondial, pe timpul ocupației germane, în București sosește un soldat neamț nefamiliarizat cu realitatea locală. Un camarad mai versat îl scoate la plimbare prin oraș și la un moment dat cei doi se urcă într-un tramvai. Se uită ei la lumea din jur – proaspătul venit, mai curios, celălalt cu o blazare superioară. La un moment dat un grup de localnici încep să vorbească mai tare, parcă nemulțumiți, parcă nervoși, ridicând glasul unul la altul. Neamțul inițiat în tainele României, deși nu vorbea nici boabă de română, îi spune novicelui: „Pass auf, Hans, jetzt kommt der Fututz“ („Fii atent, Hans, acum vine Fututz“). Și, desigur, „Fututz“ a venit imediat.
În zilele de-acum, la o viitoare (și, desigur, imaginară) ocupație germană a Bucureștiului, un alt soldat inițiat în tainele locului va spune – sau va transmite prietenilor pe YouTube – un videoclip cu comentariul „Pass auf, Hans, jetzt kommt der Pula“. Căci, în curgerea istoriei, cuvântul magic local s-a schimbat, însă registrul și tonalitatea s-au păstrat. Și, cred eu, i s-a păstrat și funcția. Asemenea lui „Fututz“, cuvântul ce denumește organul genital masculin a preluat acest rol de alungare – cu adevărat magică – a răului, a oricăror adversități care tulbură bunul mers al vieții. Încă din epoca tribală, din zorii primitivi ai omenirii, organele sexuale, etalarea sau numirea lor erau folosite pentru a alunga spiritele rele, blestemele sau amenințările supranaturale. Înjurăturile sau ridicarea fustelor în cap nu au altă funcție. Așa că, mă gândesc eu, frecventul apel la organul masculin – și nu doar la el – ce caracterizează lumea românească e reluarea unui ritual magic care, iată, se dovedește eficient. Păi, gândiți-vă numai: la dezorganizarea societății noastre și haosul ce domnește în sistemul sanitar, n-ar fi fost de așteptat ca epidemia de coronavirus să lovească mai puternic decât în Italia? Dar n-a lovit, cel puțin deocamdată, fiindcă, vorba neamțului „jetzt kommt der Pula“. Nici un coronavirus, în p…a mea. Ce coronavirus? Iar coronavirusul, acest blestem misterios aruncat asupra omenirii, își slăbește puterile în fața leacului nostru universal.
Mai mult, bănuiesc că leacul e eficient oriunde și în orice context. Nu vindecă doar boli, ci rezolvă probleme, soluționează situații încâlcite, taie noduri gordiene.
De curând mergeam cu un autobuz care a vrut să oprească într-o stație. A vrut, dar n-a putut: în stație oprise o mașină al cărei șofer, cu cotul rezemat pe geamul deschis, bea liniștit dintr-o doză de suc. După ce șoferul autobuzului l-a claxonat nervos și, după ce dintr-un magazin de pe marginea trotuarului a apărut un ins, prietenul șoferului din stație, și a intrat în mașină, stația s-a eliberat. Din demaraj, șoferul vinovat i-a strigat clar și răspicat șoferului de autobuz: „Ce p…a mea, e stația lu’ mă-ta, în p…a mea!“ .
Apoi a plecat în viteză și cu inima ușoară, ferit de-acum de toate relele.