„Semnificația râului care curge nu e că toate lucrurile se schimbă astfel încât nu putem să ne întâlnim cu ele de două ori, ci că unele lucruri rămân la fel doar schimbându-se.“
Mi-a atras atenția citatul din Heraclit revăzând Call Me By Your Name/ Strigă-mă pe numele tău (2017), filmul lui Luca Guadagnino, care la prima vizionare îmi plăcuse mult. Acum părinții lui Elio m-au agasat cu aerul lor strident înțelegător, mai ales tatăl, un intelectual înțelept care trage concluzia la timp, ca să nu murim proști odată cu eroul. În schimb, relația dintre Elio și Oliver e la fel de intensă și de emoționantă ca prima dată, iar filmul în ansamblu la fel de senzual.
Citatul din Heraclit cred că suna mult mai bine în cartea lui André Aciman, pe care James Ivory a adaptat-o pentru cinema. (Oricum, stilul lui Aciman e mult mai rafinat ca stilul lui Guadagnino.) Nu am citit cartea și n-o am la îndemână – sau cred că am avut-o și am dat-o când, certându-mă cu ficțiunea, am păstrat din Aciman doar eseurile. (Tocmai mi-am comandat Alibis: Essays on Elsewhere, împreună cu Fragmentele lui Heraclit, și mă bucur mult, mai ales că printre textele din Alibis e și Lavender, despre care Aciman, pe care așa cum am mai povestit, l-am agățat mai demult pe e-mail, mi-a spus că e, poate, cel mai bun text al lui.)
De fapt, nu despre Call Me By Your Name vreau să scriu, dar încerc să folosesc citatul din Heraclit ca pe o hârtie de calc. Acum o lună mi-a murit o foarte bună prietenă. Era foarte bolnavă și, când am știut că și ea, și mama sunt pe finală, mă întrebam cine se va duce prima, de parcă asta m-ar fi ajutat să îmi reglez doliul în avans. Cred că scriu acum despre Dana Dobre și pentru că nu pot realiza că nu mai e. În ultima vreme, pentru că respira foarte greu, comunicam pe WhatsApp. Îi trimiteam poze cu pisicile care tranzitau curtea de la Sibiu, cu noua mea bicicletă, cu straturile din grădină. Îmi răspundea mereu cu căldură și demnitate. Mă întreba foarte des cum e mama, ca și cum suferința ei nu era așa importantă. Ne împărtășeam nervii când, în stare de urgență, numai pacienții cu coronavirus contau, iar alții, care aveau și ei nevoie urgentă de ajutor – cum erau și ea, și mama –, erau lăsați să se descurce singuri. A luptat cu luciditate până la capăt. Așa cum mi s-a mai întâmplat cu o altă prietenă, unul dintre ultimele lucruri pe care i le-am spus a fost un banc prin care încercam să o susțin așa cum puteam. „O unguroaică avea un amant și, de câte ori soțul era «la servici», amantul venea acasă. Într-o zi soțul s-a întors mai repede și a găsit-o cu amantul în pat, iar ea i-a zis simplu: Asta e situația, Shoni dragă!“ Dana s-a distrat foarte tare. „Shoni dragă, să ne ținem tari“, mi-a răspuns. De multe ori în ultima lună mi-a venit să-i scriu.
„Unele lucruri rămân la fel doar schimbându-se.“ Dar rezistența noastră la înaintare e mare. Încerc acum să îmi aduc aminte o întâmplare memorabilă din cei 20 de ani de prietenie, dar nu îmi vin chestii punctuale, ci sentimentul pe care îl aveam când vorbeam cu ea. Dana dădea mereu impresia că are tot timpul din lume să te asculte.
Râdeam mult împreună, avea un râs inconfundabil. Am petrecut ore-n șir, puse cap la cap, pe terasa de la etajul 4 de la Casa Presei, pe când lucram amândouă la „România liberă“ și ne întâlneam după-amiezile, când n-aveam de scris. Avea glezne foarte frumoase, o admiram că venea zi de zi în pantofi cu toc prin mizeria din București. I l-am lăsat pe Miorțăilă în grijă ani la rând când plecam din oraș. Se plăceau mult, știa cum să-l ia (și el pe ea!).
„De când v-am citit cartea, ori de câte ori călătoresc o port sub piele, imperceptibilă, și tot ce întâlnesc știu că e conectat la ce am mai văzut, la ce am acasă și la ce va veni“, i-am scris în 2007 lui Aciman legat de False Papers. La Aciman nostalgia e pusă mereu în legătură cu locurile prin care a trecut, dar dacă e la fel și cu oamenii? Dacă toți cei care ne sunt dragi într-o viață comunică între ei la fel cum Alexandria comunică cu Roma și New Yorkul în viața lui Aciman? Dacă, deși de neînlocuit, prietenii noștri au toți legătură unul cu altul, o legătură pe care o percepem ca fiind în afara noastră deși nu e, iar această legătură nu suntem noi, totuși? „La fel ca marinarii care-și pierd mințile, ne ghidăm după stele care nu există decât în mințile noastre. Vrem ca această forță să rămână cu noi, chiar dacă stă în calea prezentului. Până la urmă, de aceea spun că uneori această forță iluzorie devine un acasă în sine“, mi-a răspuns Aciman.
Ce rămâne din relația pe care ai avut-o cu cineva drag cu care ai petrecut timp? Poți scrie sute de pagini și tot ai avea impresia că esențialul scapă. Rămâne dorința de a continua să încerci și surpriza când, probabil, la un moment dat descoperi plasa subțire care ne leagă pe toți.