E greu să fii copil bun. Mai ales în ziua de azi, când părinților li se spune că sunt responsabili față de o piatră diformă care ascunde o sculptură, dar ei nu au dreptul de a ciopli conform propriilor idealuri, ci trebuie să devină una cu dalta din mână, carne și oțel fără voință proprie, un fel de instrument de care tu, copil, te atingi în mod repetat ca să te cioplești de unul singur. Practic ți se dă ocazia, încă de mic, să-ți spargi capul sau, mai rău, să-ți bagi dalta în ochi. Apoi cineva trebuie să explice asistentului social de ce tocmai părintele tău ținea unealta în mână.
Noroc că e doar o metaforă neascuțită care însumează vorba bună, răbdarea, managementul eșecului și, nu în ultimul rând, impunerea unor reguli pe care, odată ce mi le explici, să nu se poată negocia. Dar stai, că nici măcar impunerea de reguli nu implică vreun raport de autoritate. Au pămpălăii ăștia un fel de a se milogi la tine să-ți faci curat în cameră, de parcă ar fi făcut ei mizeria. Lipsa asta de autoritate îți creează ție, copil, convingerea că dacă ai fi cu ei în parc și ar lătra un pekinez, te-ar lăsa acolo și ar fugi să se cațăre în primul copac, de unde ar începe să intre în depresie fiindcă nu au reușit să te protejeze. Nici nu mai știi ce trebuie să faci prima oară, să te joci cu câinele sau să începi să-i consolezi pe papă-lapte.
Managementul eșecului înseamnă cândva, în cadrul unei familii normale la cap, faptul că atunci când aduceai acasă o notă de șase, mama îți cuprindea obrajii între palmele ei calde și te asigura că, pe viitor, dacă vei fi alocat mai mult timp pentru învățat, cu siguranță urma să iei zece, apoi tata îți spunea, bătându-te pe umăr ca un coechipier, că nu cade cerul peste tine pentru nota aia. Acum cade peste ei. Se simt vinovați pentru nota ta proastă. Băi băiatule, dar chiar nu mai am voie să iau un șase, de frică să nu ajungă ăștia în perfuzii?
Nu mai reușești să aprofundezi materia pentru bacalaureat fiindcă trebuie să îți petreci timp cu ei și să le spui că vei trece cu bine examenul. Cum să te poți concentra să enumeri copiii lui Ilie Moromete (apropo, fain părinte) în timp ce prin fereastra întredeschisă auzi cum bocește taică-tu’ pe după gard? Nu sunt expert în a da soluții, dar este clar că ceva trebuie făcut. Niște psihologi mai răsăriți să-și pună expertiza cap la cap și să scrie niște cărți despre cum să ne creștem părinții și să ne rămână timp pentru dezvoltare personală. Nu de alta, dar mă tem pentru sănătatea lor mintală.