Cu Belen Rueda in rolul mamei, regizorul si-a luat o grija de pe umeri, caci actrita da impresia unei femei in toata firea, care e puternica pentru ca are pentru cine trai. Cu copii in jur, ploaia nu te uda, ci te racoreste, iar amenajarea unei vile (fost orfelinat unde ea a crescut) nu e corvoada, ci pregatirea cuibului, cu ramurele, pamint umed si rasuflare calda. Un duh bun le-a soptit scenaristului si regizorului sa nu se indeparteze de traseul obisnuit al acestui gen de filme.
Deschidere calma, dar vag amenintatoare, aparitia semnelor prevestitoare, crescendo-ul emotiei care culmineaza cu momentul confruntarii finale, apoi se lasa iar linistea. Toata carnea sta pe aceasta schelarie atit de laxa in filmele americane, unde zgirciul e constituit din sperieturi fizice, din stirnirea groazei in spectator. Orfelinatul are insa o maduva pe cit de trista, pe atit de cunoscuta de orice spectator (si pe atit de usor de interpretat, daca autorii rateaza, ca santaj sentimental). Asta nu se intimpla. Construind filmul dupa regulile unui joc de-a v-ati ascunselea, autorii ne iau ca martorii unui ludic trist. Singura lumina in aceasta poveste dramatica e dragostea unei mame pentru un copil care nu e carne din carnea ei, dar pe care si-l asuma pina la sfirsit si dincolo de el.
Fiecare vede altceva/ Vantage Point de Pete Travis
E, prin comparatie, ca un joc pe calculator pe linga un „tara-tara, vrem ostasi”. Se crede destept pentru ca foloseste acelasi truc – reluarea aceleiasi secvente si ducerea ei cu un metru mai departe si prin intermediul unui mereu alt personaj. Tema filmului e „de larga respiratie” – un atentat terorist asupra presedintelui SUA, aflat in Spania. Smecheria tine cam de doua ori, pentru ca te plictisesti destul de repede sa revezi aceeasi scena, fie si din alt unghi. Pete Travis nu are stil, cum are Michael Mann (daca imi pot permite sa-i compar), iar faptul ca foloseste actori cunoscuti in roluri mici (Dennis Quaid, William Hurt, Forest Whitaker, Sigourney Weaver), de egala importanta cu rolurile unor actori mai putin cunoscuti, nu e in masura sa-ti stirneasca respectul. Odata ce te prinzi cum se asambleaza puzzle-ul, sau chiar mai devreme, curiozitatea dispare.
Teroristii sint neinteresanti, goana neimportanta, dar faptul ca presedintele SUA (William Hurt), imobilizat si chiar sedat, nu sta ca momiia, ci incearca sa se elibereze – asta te poate gidila placut. Finalul e in acelasi ton, cind „badigardul” (Dennis Quaid), care alearga un sfert de film pe urmele rapitorilor, numa’ nu-si pune botul de dulau obosit in palma calda, dar ferma a stapinului. Singurul element sa zic de noutate e faptul ca o alta garda de corp a presedintelui e, de fapt, data cu teroristii, lucru care, zau asa, nici macar talibanii nu l-ar crede.